E luni dimineaţă. Sunt în trafic. Privesc lung ecranul telefonului care sună. Încă nu răspund. Pentru câteva clipe îmi fuge mintea în altă parte. Aţi avut vreodată sentimentul că sunteţi folosiţi? Nu de şefi, la serviciu, sau de oameni pe care abia i-aţi cunoscut. Ci de cei dragi. Prieteni, iubiţi, rude... Au nevoie de ceva şi va caută. Şi îţi pui întrebarea: când m-au căutat ultima oară fără să vrea nimic? Telefonul s-a oprit din sunat. Formez alt număr. O caut pe prietena mea. Şi, în timp ce aştept să-mi răspundă, realizez că o sun pentru că am nevoie de ceva. Am nevoie să ştiu că încă este prietena mea.
A început o nouă săptămână. Una “torturată” de o sărbătoare de import: Valentine’s Day. Sigur că avem nevoie de iubire. Sigur că avem nevoie de sărbători. De pretexte pentru distracţie. Chiar şi de gesturi excentrice. Dar, dacă toată lumea se căsătoreşte pentru o zi, nu mai este nimic excentric. E doar enervant. Previzibil. Stupid.
Pregătesc o nouă ediţie Distracţia pe vremea mea. Brusc, realizez: suntem într-o continuă luptă. Cu cei dragi. Cu sărbătorile. Cu bună sau proastă dispoziţie. Întru în birou la Mirela Albu. E channel manager la Antena 2. “Vreau să fac o ediţie specială pentru sâmbătă această. Războiul sexelor. Canapeaua femeilor versus canapeaua bărbaţilor. Distracţia feminină sau distracţia masculină? Un antidot la Valentine’s Day. Ce zici?’ Se gândeşte o clipă: “Ar fi mişto să te îmbraci jumătate femeie, jumătate bărbat. Dar să arăţi sexi, nu grotesc”.
Cum alcătuieşti o astfel de ţinută? Mi-e clar. Partea bărbătească – pantalon negru şi cămaşă albă. Accesorii: un ceas mare, bărbătesc. Încălţăminte: cizmă, cu toc butucănos. Partea feminină – corset şi fusta. La mâna, nu mai merge brăţară. E simplu: doar un inel. În picior – sanda, să fie cât mai mare contrastul. Atenţie la detalii! Talpă şi tocurile celor două încălţări
