Alunec dintr-o lume a scriituri în care nu ai nevoie de oblojiri reciproce, de norme şi de o punguţă cu doi bani ca să dai Celuilalt zvâcul tău de viaţă în câteva cuvinte,într-un purgatoriu în care scriitorii se aleg ca neghina,separându-se unii de alţii în bresle de „autori de primă mână” şi cete de nefericiţi care mor de limba lor. Îmi pare rău, dar singura miză e cum să înţelegi şi cum să trăieşti demn toate astea.

Îmi propusesem să nu scriu despre acest subiect pentru că ar fi trebuit să răscolesc în mine prea adânc, supărând pe unii iar pe alţii lăsându-i într-un elogial fanatism de bucurie. Dar aştern aceste rânduri pentru că am obosit să citesc un meci de scrimă mojică între partizani şi contestatari ai USR, şi nici măcar nu ştiu dacă acestea sunt cele mai nimerite cuvinte care să împartă în două apele învolburate ale discursurilor publice de pe marginea acestui topic ingrat.

S-a întâmplat însă că am dat cu privirea succesiv, în mai puţin de 12 ore, peste două materiale de presă pe care le găsesc, în esenţa lor, fabuloase: un interviu acordat de scriitorul Iulian Tănase celor de la Artskul, respectiv articolul domnului Nicolae Manolescu, Preşedintele USR.

Le-am recitit şi am reluat seducţiile de moment, simţind că alunec dintr-o lume a scriiturii în care nu ai nevoie de oblojiri reciproce, de norme şi de o punguţă cu doi bani că să dai Celuilalt zvâcul tău de viaţă în câteva cuvinte, într-un purgatoriu în care scriitorii se aleg ca neghina, separându-se unii de alţii în bresle de „autori de primă mână” şi cete de nefericiţi care mor pe limba lor.

Eu încă mai cred, şi vă rog să nu vă încăpăţânaţi să ucideţi credinţa asta veche, de anticar al unor iluzii naïve şi adunate cu sârg, că nu există în universul literelor de o şchioapă un „dincolo de bine şi de rău”, că pe rafturile bibliotecii mele nu stau ca într-un azil de conşt