Mai ales la momente dificile din viaţa fiecăruia dintre noi, starea depresivă încercată este contrată de îndemnul “nenorocirea şi urmările ei se cer a fi uitate deoarece aceasta este o lege omenească”! Este cât se poate de real, odată cu trecerea timpului se estompează şi momentele dificile ale unor drame ce au lovit apropiaţii noştri, ele devin tot mai palide până ce se disipează în clepsidra timpului. Evident că rămân amintirile legate de persoana celui drag sau celei dragi, dispăruţi prematur, violent ori după o lungă ori scurtă perioadă de suferinţă. Priviţi imaginea celor două persoane în etate care grijesc cu atenţie, pioşenie şi gesturi tremurânde, mormântul celor dragi.Tăcuţi, căzuţi în reveria clipelor de rememorare a celor plecaţi, se reîncarcă cu energia pozitivă a revederii aievea a celor dragi, atât de dragi, plecaţi deseori atât de devreme pe tărâmul umbrelor.

Este uitarea o lege a firii? Da, categoric da! Dar este bine să se uite tot ceea ce este legat de om şi viaţa de zi cu zi, de om şi preocupările sale, de om şi îndemnul de a fi atent la toate câte se întâmplă în apropierea sau în jurul său? Zilnic citim, auzim despre întâmplări crâncene legate de actul neglijenţei comise de oameni!

Şi tot zilnic constatăm că zeci de persoane sunt victime ale diverselor forme de exprimare a ignoranţei, uşurinţei, neglijenţei sau dorinţei de a demonstra că el sau ea sunt capabili de gesturi de natură a demonstra celor din jur cât sunt ei de “grozavi”! Din aceste categorii se recrutează autorii şi victimile faptelor lor.

Câte incendii pustiitoare nu s-au declanşat de la ţigara aprinsă şi uitată în gura fumătorului culcuşit în plapumă? Dar câte drame nu s-au consumat de la instalaţia de căldură având însă coşul de aerisire înfundat? Câti copii nu au murit deoarece au fost lăsaţi nesupravegheaţi de cei mari şi fie au băut din sticla cu insectic