Ca proprietar de casă, şi în ultimul sat din Timiş sau de aiurea lucrurile sunt destul de simple – nu-ţi repari acoperişul, îţi plouă în sufragerie, nu-ţi consolidezi pereţii, la prima vijelie ceva mai serioasă sau la primul seism rămâi posesorul unui fel de joc lego la nivel macro.
Lucrurile sunt însă mult mai complicate în cazul unor proprietari de imobile istorice din “zona zero” a Timişoarei, pe care Primăria încearcă de ani buni, dacă nu de cincinale sau decenii să îi convingă să se implice în vreun fel în operaţiunile de reabilitare mai mult decât necesare din zonă.
În destul de multe cazuri, nu e vorba de pensionari trăitori cu câteva sute de lei pe lună, sau de abonaţi la ajutoare sociale. În zonă sunt şi firme dar şi persoane fizice care încasează lunar sume de ordinul miilor de euro pentru chiriile percepute celor care au ambiţia de a vedea Catedrala pe geam.
În aceste condiţii, este greu să înţelegi de ce nu sunt dispuşi să investească măcar o parte din aceşti bani în reparaţia imobilelor de pe urma cărora trăiesc, cu mult peste media nivelului de trai din România.
Aşa stând lucrurile, Primăria a încercat de-a lungul timpului, mai multe variante.
Una dintre cele mai năstruşnice era taxa de habitat, care propunea perceperea, fără discriminări, a unei sume de 40 de lei tuturor timişorenilor deţinători de imobile în municipiu, cu banii respectivi urmând să se demareze reabilitarea faţadelor clădirilor din zona istorică. Aparent, demersul era unul salutar, însă forma de realizare şi de finanţare lăsa extrem de mult de dorit. Şi aceasta pentru că, în primul rând, Primăria nu s-a străduit deloc să convingă timişorenii că nu există nicio oportunitate de finanţare europeană cu care să se demareze proiectul de refacere a clădirilor din zona istorică. E adevărat, inclusiv pentru un proiect european era nevoie de cooperar