De când a izbucnit scandalul cărnii de cal ma tot gândesc cu nostalgie cum, recruţi mici şi proşti ȋn armata RSR, primeam pachete cu mâncare de acasă, după obiceiul din acele timpuri. Şi cum ne ȋmpărţeam tot ce primeam ȋntre noi. Meniul meu favorit era din pachetul unui coleg, de fel tătar din Constanţa, căruia ai lui ȋi trimeteau un excelent güdem facut ȋn casă, din cal şi Dumnezeu ştie din mai ce animal exotic, cel puţin pentru bucătărie. Cum şi de unde făceau rost de atare materie primă, ȋn asprii ani ’80, nici nu vreau să mă gândesc; cum nu contează nici faptul că tipul respectiv a ajuns, mult mai târziu, după glaciaţiune, cumva implauzibil, deputat PRM.
Mă ȋntreb unde mai găsesc eu azi aşa güdem. Altfel, sunt convins că am mai mâncat carne de cal de multe ori de atunci şi până azi – doar că, la fel ca toţi care citesc acest articol, fără s-o ştiu. Şi de câteva ori, puţine, ȋn cunoştinţă de cauză, de exemplu ȋn nordul Italiei unde există delicatese locale tip mezel de cal şi măgar. Faptul că aţi mâncat şi n-aţi ştiut arată că de fapt e foarte bună, greu de deosebit de cea de vită; ba chiar mai bună, spun unii.
Consumul conspirativ s-o fi petrecut mai ales de vreo doi-trei ani ȋncoace, de când au explodat preţurile globale la produsele din carne o dată cu răbufnirea pe piaţa de consumatori solvabili a chinezilor de rând şi altor asitici din ţări până atunci sărace. Presiunea pe costuri a crescut imens şi industria răspunde şi ea cum poate de vreme ce i se cer lucruri complet contradictorii, ȋn special ȋntr-o zonă sofisticată şi hiper-reglementată cum e UE: pe de-o parte să producă ieftin, pentru că mâncarea scumpă crează probleme politice; dar pe de altă parte să respecte farmaceutic reguli incredibil de detaliate de igienă, lanţ de frig, trasabilitate, etichetare, termene de valabilitate, etc, ce inevitabil ȋi cresc costurile.
Nu mă mir atunci
