LUMINIŢA GHEORGHIU a jucat rolul principal feminin în filmul Poziţia copilului, al lui Călin Netzer, peliculă care a obţinut cel mai important premiu la Festivalul de la Berlin, trofeul Ursul de Aur. Prestaţia ei actoricească s-a bucurat de cronici elogioase în presa internaţională. Actriţa-fetiş a noului val al cinematografului românesc va putea fi văzută, începând cu 2 martie, pe scena Teatrului Metropolis, în Baba care cântă Abba, în regia lui Theo Herghelegiu, iar pe marile ecrane va juca rolul principal în Sunt o babă comunistă, în regia lui Stere Gulea, film care va avea premiera în această primăvară.
De fiecare dată când un film românesc sau un actor se bucură de apreciere internaţională, vorbim despre o recunoaştere a talentului românesc. În schimb, se vorbeşte foarte puţin despre cât de dificil e să faci un film în România, începând cu avizarea unui scenariu. Nu vi se pare un pic nefiresc?
Ceea ce mă întristează pe mine este că de ani buni, apropo de filmele româneşti, lumea nu este foarte fericită prin ţară. Nu mă refer neapărat la prezenţa publicului în sălile de cinema, deşi e un punct important. Am citit un articol zilele astea, poate nici nu are importanţă numele persoanei care l-a scris, dar titlul sună foarte dureros: Filmul românesc? Brrr!. Eu nu oblig pe nimeni să iubească filmul românesc, dar premiile sunt totuşi date de oameni competenţi. Mai mult decât atât, filmele sunt cumpărate. Nu cred că occidentalii ar da banii pe un film dacă nu s-ar vinde. Pentru că orice produs, chiar şi unul artistic, are ca scop final să fie vândut. Şi vin în ţară eu, nu Luminiţa Gheorghiu, ci eu, român, şi aud tot felul de lucruri din astea. Personal, mă aplec asupra părerii vecinului, până la un punct. Când m-am dus cu Moartea domnului Lăzărescu într-unul dintre multele turnee pentru promovarea filmului, în Franţa, în pauza dintre proiecţii mă chema
