Oamenii practici din PDL ezită să-i aleagă pe „reformişti“? Perfect; vor alege atunci între doi perdanţi!
S-au numit pe sine „reformişti“: în România, acest adjectiv serveşte drept sperietoare politică de prim rang. Alţii le-au spus: „intelectuali“ – ceea ce, tot în România, este aproape o insultă.
Încă înainte de a-şi anunţa depunerea moţiunii pentru şefia PDL (cea de-a treia, după cea a lui Vasile Blaga şi cea a Elenei Udrea), a fost anunţat eşecul iminent al acestor reformisto-intelectuali (Monica Macovei, Cristian Preda, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi, Sever Voinescu şi câţi vor mai fi). Nu sunt „oameni practici“ – s-a spus de pretutindeni – de parcă conducerea Ministerului Justiţiei timp de doi ani, cu rezultatele ştiute, de către d-na Macovei ar fi echivalentă cu scrierea unui comentariu la Hegel. N-au priză la oamenii din partid, fiindcă sunt aroganţi sau prea radicali. E sigur că nu vor convinge electoratul. Aroganţa, să am pardon, n-am observat-o la ei, ci la ceilalţi; cât despre radicalism, oare bălăcirea în mocirla compromisului şi a mediocrităţii cu care s-a complăcut conducerea actuală a partidului nu cere să se apese puţin pe pedala radicalismului? Cum să faci opoziţie împotriva monstrului USL de 70% în parlament, dacă nu încerci să compensezi slăbiciunea numerică prin forţa vocii, a principiilor, a argumentelor? Şi mai ales de ce ar vota electoratul de dreapta cu lipsa de combativitate?
Habar n-am dacă d-l Blaga nu face mai mult fiindcă nu vrea (îşi menajează relaţiile cu puterea) sau nu poate. Dar ce importanţă are? Orbirea de a mai cere un mandat de preşedinte după dezastrul electoral din decembrie îi aparţine cu siguranţă. E adevărat, la noi orbirea asta e loc comun: aşa a făcut şi Petre Roman în 2001, şi Adrian Năstase în 2005, şi Tăriceanu în 2009. În loc să demisioneze imediat după anunţarea
