A creşte într-o familie cu un singur părinte este acelaşi lucru cu a fi bolnav de leucemie: un atac la demnitatea umană, o desconsiderare a bobului de dumnezeire din individ, o violare a intimităţii de a fi fericit, o stare perpetuă de oboseală metafizică, o insomnie a optimismului, o sucombare a bucuriei de a respira.

În majoritatea cazurilor, familia monoparentală nu este apanajul destinului funebru, al unui Dumnezeu mâniat pe creatură ori a unui virus cosmologic.

Se întâmplă că oamenii nu se cunosc bine pe ei înşişi, cad pradă prejudecăţilor sociale şi purced a zămisli fără a se interesa câtuşi de puţin de fenomenologia copilăriei. Pentru că generaţii întregi de fiinţe umane au plăsmuit urmaşi dintr-o pură imaginaţie a trupului, s-a împământenit gândul că un prunc poate creşte oricum, important este să-i dai viaţă.

Lăsând la o parte accidentele de sămânţă, de cele mai multe ori hotărârea de a avea un copil este una iraţională, fără a anticipa metamorfozele obligatorii de fiinţă care trebuie să însoţească identitatea părinţilor.

Nu mai vorbesc despre faptul că educarea unui copil nu ar trebui să fie un proces care se învaţă din mers. În absenţa unor lecturi solide de psihologie a copilului, fără o disciplinare serioasă a emoţiilor personale ale părinţilor, nu există mari speranţe pentru soliditatea viitoarei familii.

Monoparentalitatea a devenit un fenomen de masă, aşadar devianţa şi-a cucerit legitimitatea socială. Oamenii sunt într-atât de absorbiţi de sinele propriu, încât sunt în stare să iscodească infinite scuze pentru această umbră socială: şomaj, greutăţile vieţii, incompatibilităţi sexuale şi emoţionale, îndrăgostiri subite sau modulări neaşteptate ale poiectului de viaţă, care nu mai sunt compatibile cu weltanschauung-ul celeilalte jumătăţi mature a familiei, fapt care legitimează aventura divorţului.

De cele mai multe