În mod evident, Ajax nu s-a aşteptat să păţească ruşinea de la Bucureşti. Se vedea din atitudinea fiecărui membru al delegaţiei, fotbalist sau oficialitate, că nu s-a gândit nimeni dintre ei la altceva decât la calificare. Cred că printre calculele lor figura inclusiv înfrângerea, dar în nici un caz ratarea calificării. Adică, hai, un 2-1, chiar 3-1 pentru Steaua, căreia, ziceau ei în sinea lor, n-au cum să nu-i înscrie cel puţin un gol, chestie care rezolva totul: la gol în deplasare, nici vorbă de prelungirile, iar Steaua ar fi trebuit să marcheze de cel puţin patru ori în timpul regulamentar, lucru de-a dreptul absurd. Figurile derutate ale olandezilor de la intrarea în prelungiri demonstrau că olandezii îşi pierduseră autocontrolul. Că nu înţelegeau ce li se întâmplă. Mai târziu, înaintea loviturilor de departajare, păreau de-a dreptul resemnaţi, în frunte cu portarul care părea hotărât să... nu pareze nimic! Spre deosebire de el, Tătăruşanu avea o siguranţă năucitoare în priviri. Parcă ştia ce urma să se petreacă. Concluzia mea e că jucătorii Ajax-ului au venit uşor infatuaţi, afişând o siguranţă pe care o mai văzusem doar la echipe româneşti, când joacă, să zicem, Vaslui cu Bistriţa. Momentul trezirii la realitate vine, de regulă, când e deja târziu, iar efectul e devastator pe termen lung. S-a văzut asta chiar în etapa de alaltăieri, când Ajax abia a reuşit egalarea, prin minutul 85, într-un meci cu Nimeni, adică NAC Breda. Degeaba au atacat încontinuu, cum văzuseră ei la Bucureşti, la Steaua, că mingea nu intra nici de-a naibii. Când televiziunea ne dădea câte un prim-plan, citeai pe figura respectivului o năuceală geamănă cu cea de la finalul partidei cu Steaua. Ideea e că pentru meciul cu Chelsea, treaba ne-au făcut-o deja alţii: de când l-au dat pe Drogba, dar mai ales de când i-au eliminat din cele două cupe englezeşti fel de fel de echipe sec