În România circulă, în mare, trei tipuri de discurs patriotic. Avem mai întîi discursul triumfal: „sîntem muc şi sfîrc, nimeni nu e ca noi; am făcut, am dres, am stăvilit, am apărat, ne-am sacrificat, am salvat, am rezistat...“ Este discursul încîntării de sine, al slavei (deşarte), al suficienţei autohtone. Are mare succes şi culminează cu mobilizatorul imn „noi sîntem români“ (proclamaţie superfluă, cîtă vreme nimeni nu ne crede elveţieni sau marocani…). Există apoi un discurs care preia o parte din cel dintîi („sîntem excepţionali“), adaugînd, însă, o notă sumbră: da, sîntem grozavi, dar sîntem amărîţi! Avem ghinion. Calităţile noastre sînt dublate, în chip nefericit, de o tenace neşansă istorică. Nimeni nu-şi dă seama cît sîntem de minunaţi, toată lumea ne pune piedici, ne exploatează, ne fentează, încearcă să ne strice. Nu vreau să fiu răutăcios, dar ca să-i dau o identitate, aş spune că acesta e tipul de discurs al altfel foarte talentatului domn Dan Puric: „Sîntem unici – şi ca creştini, şi ca est-europeni, şi ca vestici, şi ca asiatici, dar sîntem chinuiţi... Cineva nu ne iubeşte. Nimeni nu ne iubeşte. Dar vom învinge!“ Există, apoi, un al treilea tip de discurs – cel al dlui profesor Boia – care vede unele găuri în hlamida naţională şi spune că ar fi cîte ceva de regretat şi poate cîte ceva de reparat. Cum s-a văzut, un asemenea discurs stîrneşte mai curînd indispoziţie.
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Portretul artistului la senectute (şi dincolo de ea) Dar acest tip de discurs există – în versiuni mult mai ascuţite decît aceea a dlui Boia – la mai toţi idolii noştri naţionali... Iată-l, de pildă, pe Caragiale, inventariind care sînt, în România „elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare pe care oricine le aplaudă automatic sau prin imitaţie, precum: tinerimea româ
