Voi încerca să dau o replică, deşi convingerea mea profundă este că autorul n-ar trebui să vorbească niciodată. Era regula pe care o stabiliseră junimiştii. La Junimea, autorul – poetul, scriitorul, istoricul – venea, îşi citea textul, iar după aceea trebuia să tacă mîlc. Şi acolo îl forfecau, nu glumă. Aici, colegii au fost foarte amabili cu mine, faţă de cum se desfăşurau lucrurile la Junimea. Dar trebuie să mă supun acestei cerinţe de a spune şi eu cîte ceva, deşi, dacă stau să mă gîndesc, nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să răspundă editura.

Mie nu-mi mai este foarte clar, aşa cum îmi era pînă acum o oră, dacă şi în ce măsură cartea asta îmi aparţine. Aflu acum că a fost o idee a editurii, că a fost o excelentă idee de marketing şi că oricine recunoaşte stilul dlui Liiceanu în chestiunea titlului. Dar, ce pot să spun, se întîmplă că din cînd în cînd am mai avut şi eu cîte o idee de carte, am mai pus şi cîte un titlu, ceva mai rar. Să zicem că de data asta ideea nu mi-a aparţinut deloc şi nici titlul. Dar dacă vreţi să vorbesc foarte serios, ca să nu rămînă vreo îndoială, credeţi-mă că titlul este al meu şi numai al meu, ideea este a mea şi numai a mea, iar despre marketing, întrebaţi editura ce idee a avut şi cum şi-a pus-o în practică. Vreau de asemenea să vă asigur, deşi am auzit spunîndu-se contrariul, că nu am fost într-o stare specială, de „excitare“, cum s-a spus. Nu am fost deloc nervos. Nu sînt foarte calm de felul meu, dar nu în chestiuni care privesc Istoria. Am scris cît se poate de natural ceea ce am scris şi asta este totul. S-a ajuns la un succes, sau la o combinaţie de succes cu o controversă naţională la care nu mă aşteptam. Mă gîndeam acum la bietul Kaiser, la Wilhelm al II-lea, care la cîteva luni după izbucnirea Primului Război Mondial, a exclamat dezolat: „Eu n-am vrut asta!“ Nici eu n-am vrut asta. Pur şi simplu am scris un text. Îl în