În ultima vreme se pare că viaţa politică a Clujului a intrat într-un con de umbră. După întoarcerea premierului Emil Boc la Cluj o tăcere, deloc promiţătoare pentru dezbaterile despre „res publicae" ale cetăţii, s-a lăsat ca o noapte grea peste oraşul atât de viu altădată.
Este trist şi uneori dezamăgitor că într-un loc atât de binecuvântat cum este Clujul, dezbaterile şi liderii, cu mici excepţii, sunt atât de mediocre. Este cel mai sulfuros şi mai benign context în care se găseşte Clujul, animat altădată nu numai de dezbaterile universitare ci şi de cele politice ce se focalizau în jurul unor lideri precum Ion Rus, Andrei Marga, Vasile Dâncu şi nu în ultimul rând Emil Boc. Ce a mai rămas dim marea înfruntare din anii 2004 sau chiar din cea din 2008? Sau de dezbaterile dintre aceste momente? Nimic sau aproape nimic..
Nu sunt nostalgic, dar în acest moment, când unii discută despre regionalizare, noi parcă suntem tentaţi de o anumită letargie provincială, deşi avem pretenţia de lideri regionali.
În ultimii ani am câştigat nu numai locul doi ca centru economic şi politic al ţării (că din punct de vedere universitar îmi place să cred că suntem primii), dar şi statutul de alternativă la ceea ce se întâmplă la Bucureşti şi chiar la Budapesta. Unii ne lăudau, alţii ne invidiau dar se vorbea de Cluj. Se vorbea cu respect şi nu de multe ori cu cu invidie. Astăzi ce mai suntem? Un oraş de provincie, sigur cel mai mare din Transilvania, dar condamnaţi să asistăm, cum alţii, din Bucureşti, Bacău, Constanţa, ne trasează prezentul şi ne proiectează viitorul în „politici publice" greu de înţeles.
De ce ni se întâmplă aceste lucruri în condiţiile în care Clujul şi universităţile sale sunt mai bine văzute în Occident decât Bucureştiul? (deşi unii încearcă mereu să ne convingă că „soarele" trebuie neaparat să renască numai din capitală). Economic ne merge
