Am spus la Radio Top, alaltăieri dimineaţă, că Real va câştiga cu 2-1. Probabil din generozitate şi din modestia care ne defineşte pe noi, fanii Real-ului! E drept însă că în sinea mea mă gândeam la mai mult, cam la ce ar fi putut fi dacă la 3-0 nu opream motoarele... că doar avem meci important, cu Barcelona, sâmbătă, iar săptămâna viitoare mai avem de bătut şi la Manchester... Că doar nu vă imaginaţi alt scenariu decât cel din Cupa del Rey, cu Barcelona.

Dincolo de fericirea care m-a cuprins pentru rezultatul cu adevărat meritat, am făcut şi constatarea că gata!, „epoca barca” a luat sfârşit. Fanii Barcelonei ar putea invoca lipsa antrenorului „adevărat”, eventual chiar plecarea lui Pep de pe banca acesteia, numai că astea sunt doar amănunte, elemente de decor. Adevărul este că jucătorii ăştia cărora valoarea le-ar da dreptul să joace oficial fără antrenor s-au săturat ei înşişi de frecangeala aia numită tiki-taka. Se vede pe ei toţi, şi pe fiecare în parte, o lehamite vecină cu moartea clinică. Mi se pare absolut logic: în fond, sunt şi ei fotbalişti şi poate că şi-ar dori o cursă ca aia fabuloasă a lui Di Maria de la golul al doilea, ori o lovitură de cap ca a lui Ibra din meciul cu englezii. Numai că n-are nici cine fugi, nici cine (şi nici cui!) centra, cât despre şuturi d-alea adevărate, pardon! Această toxină numită Barcelona, care a distrus tot spectacolul fotbalistic, înlocuindu-l cu un surogat sinistru, o maşină de tocat nervii, e pe cale de dispariţie. S-a găsit, în sfârşit, antidotul, din moment ce o ia la rând, şi de la Milan, şi de la Real, ba era s-o fure şi de la Sevilla. Dacă din acest meci fabulos e să rămână şi altceva, nu doar rezultatul, atunci e vorba de golul al doilea, exact opusul antijocului barcelonez: două pase, una de vreo 60 de metri, o cursă tot cam atât de lungă, a lui Di Maria, un dribling fabulos care l-a lăsat pe