Acum un an de zile, prin martie, cuprins de o lehamite iremediabilă, garantul Constituţiei declara: „În prima zi, când plec de la Cotroceni, plec din viaţa politică”. Mulţi şi-or fi zis atunci: „Să vezi că chiar o să dea în primire. Vai de noi, ce-o să se facă, biata ţară, fără dumnealui? Ce-o avea, sărmanul, pe suflet?”. „Funcţia de preşedinte a fost cea mai mare umilinţă a vieţii mele. Am fost un om demn, care a fost jignit întruna... Jignirile de dimineaţa până seara m-au umilit. Totul are o limită” - se lamenta... inefabilul din deal. Asta, cu „toate au o limită”, a produs, mai ştii, tulburare maximă printre poporeni. În PDL s-a lăsat cu spaime şi leşinuri: „Ce ne facem, Doamne, fără el? Ce-o să se aleagă de oropsita România, rămasă fără Mesia?”. În pieţe, însă, „ciumpalacii” şi revoltaţii strigau „Mitocane, lasă-ne, du-te unde-a înţărcat mutu’ iapa!”. Mă număr printre cei care, ştiind ce-i poate pielea marinarului cocoţat preşedinte, i-am luat năduful şi lehamitea, ca pe o pandalie trecătoare, mincinoasă şi cabotină. Atâtea antecedente băsiste, cu declaraţii ritoase, belicoase, întoarse în clipa următoare printr-o hăhăială şi o răzgândire fără jenă, ne-au pus în gardă să nu dăm doi bani pe spusele şi umorile deţinătorului magistraturii supreme în stat. S-a simţit umilit şi jignit întruna? Nu merita aceste jigniri, nu le-a provocat el mereu, prin comportamentul său adesea golănesc, prin ura şi zâzania pe care le-a indus în societatea românească? În cei peste opt ani de domnie, n-a produs decât mult zgomot pentru nimic, n-a construit nimic.

Petrecerea lui (căci petrecere într-o manieră iresponsabilă a fost) în sferele înalte ale politicii dâmboviţene e un eşec pe toată linia. A bulversat cu rea-credinţă viaţa politică, a încropit alianţe de care s-a dezis şi le-a distrus, ne-a bălmăjit despre construirea unui puternic pol de dreapta şi a sfârşit p