Câtă dreptate are Albert Camus când mărturiseşte că “În mijlocul iernilor îngheţate, am învăţat că există în mine o vară fără putinţă de învins !” Într-adevăr, surghiuniţi în zilele scurte şi geroase, cu lumina abia pâlpâind, visăm la vara ce pare atât de departe. Tânjim la ea, ca la un paradis scornit tocmai să ne îndulcească amintirea hibernării. O implorăm să se ivească mai repede pentru a ne regăsi vigoarea şi bucuria de a trăi. Fiindcă vara este, înainte de orice, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basmul cu care ne amăgim an de an şi pe care îl depănăm, măcar în gând, la gura sobei încinse în serile vifornice.
Cică “Totul va fi în regulă până la sfârşit, şi dacă nu e în regulă, înseamnă că nu s-a terminat”. În proverbul ăsta indian s-a strâns tot optimismul lumii şi cum să nu le rămâi recunoscător pe veci? Aşadar, nu abandonaţi lupta, nu capitulaţi, de vreme ce sunteţi încă în tranşee, moartea nu e pe-aproape. Numai la ivirea Hârcii totul s-a isprăvit şi aşa îţi dai seama că, de fapt, pentru asta ai şi trăit. Ca să te întâlneşti cu nesuferita aia plecată să colinde cu coasa şi să-i spui că eşti în... regulă.
Şi tot indienii au decis că “Niciun timp nu e mai bun decât cel prezent”. Resemnare ? Poate, însă e greu să-i contrazici, de vreme ce numai ceea ce trăim contează. Restul e fum, închipuire.
Ne încrucişăm privirile, despărţiţi de carosabil. Trec strada şi ne pupăm. O simt uşor tulburată. “Ehe, am îmbătrânit !” o aud reproşându-şi, cu oareşce vină, anii. Într-adevăr, şoldurile i s-au lăţit, sânii i s-au cofleşit, glezna a căpătat contururi groase, mijlocul i s-a revărsat, nimic nu mai e ca atunci. Cândva, la ieşirea din adolescenţă, ne-am sărutat şi îmbrăţişat, trupurile noastre proaspete zvâcneau de dorinţe. A fost doar o nevinovată idilă şi atât, rămasă undeva în memoria vulnerabilizată de emoţia r