Şi atunci ce vrea Occidentul? Destul de puţin şi mult în acelaşi timp, având în vedere IQ-ul redus al politicienilor noştri: o ţară decentă, predictibilă. Un minim de stabilitate. Îşi doreşte să demonstrăm că suntem o ţară guvernabilă.

Mesajul preşedintelui Nicolae Timofti de miercuri, 27 februarie, a reuşit să fie revelatorul stărilor de spirit din Alianţă, după o ploaie de acuzaţii şi atacuri la beregată ale protagoniştilor politici. Filat s-a declarat imediat de acord „să facă pasul înapoi”, bucuros că i se oferă posibilitatea să iasă cu faţa curată dintr-o situaţie în care nu avea sorţi de izbândă. Celălalt argument al său este agenda externă – nevoia unui guvern funcţional, pentru a finaliza negocierile pe marginea Acordului de Asociere şi a celorlalte documente cu Uniunea Europeană. Incapabil să iasă din aceeaşi logică a confruntării, Lupu continuă să insiste pe demisia guvernului, chiar şi după apelul preşedintelui, de parcă s-ar pregăti să voteze alături de comunişti o moţiune de cenzură. Ghimpu pledează pentru menţinerea Alianţei, asta după ce ceruse şi el ca Filat să demisioneze, dar fără să ne explice ce va face dacă dorinţa sa nu va fi auzită, mai ales că miniştrii PL au rămas bine-mersi în fotoliile lor, ca şi cei ai Partidului Democrat de altfel.

Preşedintele Timofti solicită păstrarea AIE de dragul integrării europene. „Dar cum se poate integrare europeană cu bandiţi şi mafioţi?”, se întreabă, indignaţi, atâţia cetăţeni. N-ai cum s-o faci, fireşte. Numai că suntem într-o falsă dilemă. Întrebarea aceasta ar fi avut un temei dacă Chişinăul ar fi vrut (şi-ar fi fost încurajat de Bruxelles) să depună azi cererea de aderare la Uniunea Europeană. Şi cred că ai noştri ar fi depus-o demult (chiar şi aruncând spre Moscova priviri temătoare), dacă nu ar fi riscat să primească un refuz, ceea ce ar fi creat o situaţie jenantă, o realitate ce nu