Repere biografice. Provenind din familia unui slujer şi a unei moaşe, Averescu a avut o constituţie fizică fragilă, fiind toată viaţa un slab călăreţ, ceea ce nu l-a oprit, încă adolescent fiind, să se înroleze voluntar în martie 1877 într-un escadron de jandarmi, alături de care a luat parte la Războiul de independenţă, fie şi la cancelarie. Era deja general de un an de zile, atunci când la 13 martie 1907 Averescu a fost numit ministru de război în guvernul Dimitrie Sturza (1833-1914), contribuind energic şi decisiv la reprimarea Răscoalei ţărăneşti, fiind deja privit în epocă drept un "salvator al patriei", dar şi al "dinastiei" (Otu Petre, 2005, Mareşalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura militară, p. 59). Semnificativ pentru acest moment este faptul că urmare a popularităţii generalului Averescu, soldaţii-ţărani executau ordinele de reprimare transmise de superiori cu argumentul "aşa ne-a cerut generalul Averescu" (Otu, 2005, p. 60).

În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic din vara lui 1913 generalul Averescu a fost şef al statului major avându-l drept comandant pe principele moştenitor Ferdinand, faţă de care nu a avut niciodată relaţii prea cordiale. Gloria militară şi enorma popularitate a generalului Averescu, devenit deja "Taica Averescu" au început odată cu dezastrul armatei române la Turtucaia de la începutul lui septembrie 1916 (Otu, 2005, p. 138), s-a amplificat imediat apoi prin celebra "manevră de la Flămânda" concepută de el şi prin care a fost foarte aproape de a nimici forţele bulgaro-germane de la sud de Dunăre. Faima sa a atins apogeul în vara lui 1917, atunci când, în calitate de comandant al Armatei a II-a române, a obţinut strălucitele victorii în bătăliile de la Mărăşti şi Oituz. S-a situat pe poziţii ostile sau de animozitate faţă de apropiaţii Regelui, generalul Henri Berthelot (186101931), generalu