Atunci cînd un tînăr artist reuşeşte să se impună cu adevărat la nivel internaţional, jurnaliştii devin interesaţi şi, prin interviuri consistente, încearcă să se apropie, să descifreze şi să cunoască în detaliu traiectul unei cariere ce se anunţă promiţătoare. De curînd, pianistul Andrei Licareţ a susţinut un recital la Carnegie Hall din New York. Este o reuşită ce se cere cunoscută şi, mai ales, recunoscută. Luînd ca punct de plecare acest recital, am încercat să reconstitui şi să explic ascensiunea tînărului muzician. Care sînt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un tînăr interpret pentru a fi pe un astfel de afiş la Carnegie Hall din New York? În culisele de la Carnegie Hall, am văzut pe perete un afiş pe care scria în enegleză: „Cum pot să ajung la Carnegie?“. Răspusul era ceva mai jos: „Practice, practice,practice!“, adică: „Studiază, studiază, studiază!“. Nu e deloc lipsit de adevăr. Asta ar fi prima condiţie, alături de talent. Celelalte vin după aceea.
Aparţineţi unei familii cu puternică tradiţie muzicală. Modelul tatălui, pianistul, organistul, clavecinistul Nicolae Licareţ, v-a influenţat, desigur... Bineînţeles. Am fost expus de timpuriu sunetelor pianului şi am crescut înconjurat de muzică, fie de cea pe care o auzeam atunci cînd tatăl meu studia, fie de cea de pe discuri. Îmi amintesc şi acum un moment care m-a impresionat extraordinar, atunci cînd am auzit începutul Simfoniei in sol minor (nr. 40) de Mozart. Nu ştiu de ce, dar eram fascinat de acea temă şi aveam chiar impulsul de a o „dirija“. Am fost atras, aşadar, de la bun început de muzică, în general, şi de pian, în special, şi eram curios să văd şi eu ce se întîmplă cînd apeşi clapele. De cîte ori aveam ocazia, mă aşezam în faţa instrumentului şi începeam să mă joc. Aşa a pornit totul, dintr-o joacă. Mai apoi, această joacă s-a transformat în ceva serios, în sensul că
