Alice Popescu, Sfoara de întins rufe,

Editura Pandora M, Bucureşti, 72 pag

Puţini ştiau că Alice Popescu (a cărei foarte serioasă carte de debut a primit în 2010 un premiu al României literare) a început prin a scrie poezie. Se întâmpla în 1987, când autoarea, adolescentă pe atunci, publica pentru prima oară în SLAST. Au urmat „Astra“ şi „Contrapunct“. După care, complet surprinzător, o tăcere de mai bine de douăzeci de ani. Aşa încât apariţia volumului O sociopsihanaliză a realismului socialist (2009), părea să consfinţească despărţirea definitivă de „prima dragoste”.

Sigur, în felul acesta critica universitară câştiga o voce credibilă, cercetarea literară se îmbogăţea cu un reprezentant atipic (a cărui disponibilitate pentru efort era dublată de o rară ingeniozitate conceptuală). Şi totuşi, poezia suferea o pierdere. Alice Popescu era, prin formaţie şi afinităţi, unul dintre poeţii începutului de tranziţie postrevoluţionară. Locul ei de drept era alături de T.O. Bobe, Sorin Gherguţ şi Svetlana Cârstean (de aceasta din urmă apropiind-o inclusiv atitudinea, excesiv de sfielnică şi de scrupuloasă, în virtutea căreia şi-a amânat cu două decenii ieşirea la rampă). Nu numai istoriceşte şi temperamental, dar şi valoric.

Despre Sfoara de întins rufe a scris deja, luându-mi-o înainte, Simona Sora, în „Dilema veche” de acum două săptămâni. Cronica ei, exact intitulată Un Matrix poetic, indică bine o problemă de neocolit. Aceea a poeziei cu grad ridicat de complexitate. Eticheta se potriveşte de minune scrisului lui Alice Popescu, care nu numai că se construieşte parcă în permanenţă pe sine, dar îşi permite şi luxul de a evolua în mai multe dimensiuni. Cum intarsieri sunt mulţi în literatura actuală, simpla capacitate de a lucra în filigran nu mi se mai pare o calitate. Alice Popescu are, în schimb, intuiţia planului vertical. Fiorituril