Uman, eu inteleg disperarea, durerea si refuzul pedelistilor de a accepta realitatea care-i inghesuie in Modrogan.

E greu, dupa ce ai fost puternicul Romaniei cocotat pe o pleasca efemera, sa accepti usor ca te-ai prabusit la pamant.

E si mai greu, spre imposibil (din cauza sperantei), sa intelegi ca exista moarte dupa viata, cand prima vine si mai repede daca iti bati joc si o dispretuiesti pe ultima.

Pe aici e astazi Partidul Democrat Liberal, cu tot cu Traian Basescu in frunte.

Oricate eforturi disperate ar face, indiferent la ce solutii extreme ar recurge - cum sunt anuntarea candidaturii Elenei Udrea si declaratia de revenire a niciodata plecatului Traian Basescu - PDL e de departe cel mai viu mort din cati s-au vazut in politica romaneasca de la PNTCD incoace.

Disperarea gesturilor facute de diversi lideri ai partidului, oficiali ori nu, este direct proportionala cu isteria resimtita de urmasii lui Traian in fata dezmembrarii si dezintegrarii pe care o resimt.

Cred ca groaza lor creste si mai mult, devenind spaima cotidiana, cand vad ca orice ar spune sau ar face nu reusesc sa incetineasca deloc viteza cu care se descompun. Fenomenul e vizibil si pentru ei, ceea ce le provoaca spasme existentiale.

Recunoasterea problemei e primul pas spre rezolvarea ei. Insa cei mai multi dintre pedelisti nu pot accepta pur si simplu presiunea situatiei si continua sa se minta in cel mai pagubos mod imaginabil.

Daca exista cativa care recunosc prabusirea si starea de dezintegrare, aproape nimeni nu are puterea de a rosti - nu mai vorbim de asumat in mod public - adevaratele cauze care au condus la prabusirea continua a partidului.

Dupa cateva scapari, aproape toate taberele din PDL - Blaga, Udrea si Macovei - au cazut de acord in unanimitate asupra celor mai delicate subi