Zeci de ani de la cel mai tragic eveniment pe care România l-a traversat şi care i-a distrus rând pe rând glorie, faimă, tărie…aproape tot. 36 de ani de la cutremurul din ’77, un seism care a distrus mii de vieţi şi a ruinat mii de suflete care credeau că pot renaşte din cenuşa proprie, precum Pasărea Phoenix. 36 de ani în care România a stat sub dărâmăturile acelea gri şi urâcioase, nereuşind de-a lungul vremii să se ridice de sub acele mormane de moloz, încărcate de istoria tragică a unui popor blestemat. Am rămas îngenunchiaţi sub o soartă pe care n-o credeam niciodată atât de nefastă, am rămas tăcuţi în faţa evenimentului şi am retrăit în toţi aceşti 36 de ani aproape tot ce n-am fi dorit niciodată să retrăim. Am renăscut însă mai morţi ca niciodată, ne-am transformat în adevăraţi devoratori de momente tragice, pesimiste şi am uitat să zâmbim, uitând că toate momentele pozitive, bune, frumoase, oricum le-am numi, au rămas şi ele, acolo, în adâncul craterelor săpate în centrul vieţii noastre. Cutremurul din 4 martie a călăuzit în lumea celor drepţi peste 1.500 de persoane şi a lăsat încă zeci de mii cu sufletele răvăşite, pe un pământ străin, un pământ care s-a săturat de noi, o lume care nu ne vrea şi care se încăpăţânează să ne lase pe fundul prăpastiei. Un astfel de eveniment schimbă viaţa a zeci de generaţii şi lasă urme atât de profunde încât ar putea fi vizibile şi după mii de ani. Am pierdut actori, oameni de valoare, am pierdut părinţi, copii, familii întregi, generaţii care ar fi putut să ne conducă ţara şi să ne arate drumul spre glorie şi de ce nu spre frumuseţile acestea ale Europei, de care acum suntem privaţi, din motive numai de unii ştiute. Am retrăit din nou, ieri, sentimentul de greaţă a tot ce înseamnă Occident, am simţit din plin refuzul acestor „occidentali” de a ne primi pe spaţiul lor şi am înţeles că urmele cutremurului încă se mai sim