Aveam aproape 10 ani. In seara aia era la noi si nenea Gheorghe, fratele tatei. Era ofiţer si fusese transferat de la Braşov la o unitate militară în Focşani. Mama pusese masa în dormitor, că acolo era televizorul. După ce mâncam, ne aşezam toţi pe pat şi ne uitam la televizor. Deşi mai mult se vorbea de altceva, decât se urmărea vreo emisiune. Dar era fundalul nelipsit. In seara aia mâncasem urzici pentru prima dată. Până atunci nu-mi plăceau.Se făcuse târziu si cei mari tot mai vorbeau la masă. Eu, pe pat, aproape că adormisem când am auzit un vuiet ciudat. Apoi patul a început să se mişte. „Cutremur !” a strigat mama, îngrozită. După care m-a târât după ea, de-o mână. Am fugit toţi pe scări. Unde era deja plin de vecini care fugeau îngroziţi. De la etajul trei la parter am alergat de mâna mamei, fără să înţeleg prea bine ce era. Barele de pe margine se clătinau şi scoteau un sunet urât, de spaimă. Afară oamenii vorbeau de cutremurul din 1940. O vecină plângea, spunând că atunci au fost replici mari. Mama s-a întors în casă. A luat pături, apă, buletinele şi carnetul de cecuri, pe care n-avea mare lucru. Tata a râs de ea. Era noapte şi toată lumea era afară în tot cartierul. Am fost pe la Complex, să vedem ce se întâmplase. Căzuseră nişte rafturi. Oamenii treceau ca la plimbare, în grupuri. Erau tot felul de zvonuri. De la „Europa liberă”. Cică Bucureştiul era la pământ. Era ciudat, dar nu simţeam nicio spaimă. Ai mei erau acolo, cu mine.Era noapte şi îmi plăcea să mă plimb printre oamenii aceia şi să-i ascult ce povestesc.Am întâlnit-o şi pe Loretta, colega mea, de la B8. Ea mi-a zis ca e frumos la cutremur. Şi speră să nu mai facem şcoală. Eu simţeam însă că nu e chiar bine. Unii oameni plângeau, mama părea îngrijorată de ceva. Am văzut apoi la televizor că nu toată lumea se distrase la cutremur. Mi-a fost tare frică. Cred că de atunci am început să mă tem de mo