E clar, nici anul acesta nu intrăm în Schengen. Acum, în martie, nici nu poate fi vorba – ne-a trântit-o ministrul german de Interne. Poate mai discutăm prin octombrie... Să nu ne prefacem miraţi. La Bucureşti se ştia de ceva timp că vom rata şi trenul ăsta. De vreo două săptămâni, toate forţele politice se ocupă de gestionarea eşecului iminent. Asistăm la un spectaculos schimb de pase între Palatul Cotroceni şi Palatul Victoria. Cu găina moartă (sau măcar comatoasă) a dizolvării frontierelor noastre europene.

Tot spectacolul este pentru uz intern. Nu cred că Titus Corlăţeanu îşi imagina că nemţii vor podidii în lacrimi de remuşcare auzind că România se bosumflă ca un copil urgisit, pe modelul “Dacă nu vreţi să vă jucaţi cu mine, nici eu nu mai vreau să mă joc cu voi!” Declaraţia ministrului nostru de Externe nu ţintea nici Berlinul, nici Bruxelles-ul. Nu era o replică adresată cancelariilor occidentale, ci una pentru electoratul USL. Un electorat ameninţat dinspre Palatul Cotroceni cu “represalii europene” pentru vina de a se fi întors împotriva lui Traian Băsescu şi a partidului său. Cică UE e de partea preşedintelui! Şi nu vrea în ruptul capului să audă de Ponta şi Antonescu. Pe această retorică şi-a bazat PDL campania pentru alegerile parlamentare. Amânarea admiterii în Schengen este deja folosită ca argument în sprijinul acestei teorii stupide.

Desigur, România nu se află acum la prima amânare. Eşecuri similare s-au înregistrat încă din 2011, când nimic nu umbrea puterea lui Traian Băsescu. Nici Guvernul Boc, nici Cabinetul MRU nu au reuşit să facă mai mare brânză decât Executivul actual. Pretenţiile preşedintelui de unic partener agreat de Bruxelles sunt pur şi simplu absurde. După cum e absurd să insinuezi că admiterea în Schengen e condiţionată de anumite numiri la şefia DNA şi a Parchetului General. Propaganda portocalie merge, însă, mu