În abordarea de faţă nu prezintă relevanţă ce a intenţionat grupul Tăriceanu – Orban – Chiliman, nici motivele care au stat la baza acţiunii lor, ci modalitatea în care presa românească şi străină a reflectat-o, încercând să construiască un fel de mainstream în PNL care să ducă în final la realizarea visului de a rupe, a segmenta partidul concurent în două sau mai multe facţiuni.

Ideea de a rupe acest partid istoric a constituit o permanentă preocupare din partea unor forţe politice ca FSN, PDSR şi apoi PSD, iar din 2005 încoace a PDL şi preşedintelui Băsescu, PNL fiind simţit ca o autentică ameninţare asupra statu-quo-ului câştigat după revoluţie. Nu se poate susţine cu dovezi irefutabile că ar fi vorba de anticomunismul său manifest, la fel cum nu se poate susţine nici „bolşevizarea” sa, ambele fiind exerciţii de advertising, fie de o parte, fie de alta.

Scurtă istorie

Cert este că PNL a avut cele mai multe aripi, aripioare şi bisericuţe: astfel Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu şi Viorel Cataramă au scindat partidul prin înfiinţarea la 25 iulie 1990 a PNL – Aripa Tânără, apoi în 1993 PNL-AT se transformă în PL ’93, prin unirea cu unele ramuri disidente din PNL, abia în 1998 fuzionând cu PNL. A mai fost şi PNL Cerveni.

În 2006, gruparea Valeriu Stoica – Theodor Stolojan (supranumită a „foştilor preşedinţi”) se rupe de PNL-ul „trădătorului” Călin Popescu Tăriceanu pe motiv că acesta n-a mai vrut să demisioneze şi să asiste la înghiţirea propriului partid de către PDL, partenerul de alianţă D.A. Gruparea respectivă întemeiază Partidul Liberal Democrat ca abia la 15 decembrie 2007 să se unească cu PD pentru a-i asigura acestuia componenta liberală: PD-L.

Visul unui mare partid de dreapta

Interesant este că din 16 ianuarie 2009 li se asigură dizidenţilor PNL un refugiu confortabil, princ