R.L. Când vă plimbaţi pe Champs Elysees sau în zona preferată din Paris, ce trăiţi în momentele alea?

Neagu Djuvara: Îmi place foarte mult Parisul vechi. Adică Parisul cu clădirile din veacurile 17-18. Să vă dau un itinerar. Familia soţiei mele poseda un “hôtel particulier”, ceea ce s-ar traduce în româneşte “un palat”, adică acele case particulare, care se clădiseră de către aristocraţia franceză în cursul veacurilor, sau de către bogătaşii francezi tot aşa, din veacurile 17-18, sunt în general clădiri superbe şi la Paris ai mii de asemenea clădiri. Întâmplător, nu de veacuri, dar de la 1840, familia maternă a neveste-mii poseda un asemenea palat, ca să-i spun aşa, un “hôtel particulier” pe Rue de l’Universite şi eu o îndemnasem pe soacră-mea, în momentul când murise bunica ei, să se mute în apartamentul pe care-l ocupase bunica, pe când alţi fraţi şi surori, soacră-mea avea şapte fraţi şi surori şi mai mulţi dintre ei aveau deja etaje din această casă veche. Ei, dar rămânea etajul întâi care se cheamă “l’etage noble”. Acolo locuia în general familia care clădise această casă. Era foarte frumos. Nevastă-mea de îndată ce l-a moştenit l-a vândut. A fost una din marile tristeţi din viaţa mea.

R.L. Ce era atât de impresionant la o simplă clădire?

Neagu Djuvara: Era interiorul dragă! Ce să spun, clădire din veacul al 17-lea. De pildă verişoara neveste-mi, care posedează şi astăzi încă parterul, a găsit o lespede unde se vede data clădirii 1736, care va să zică ca reper pentru noi românii, această casă era făcută pe vremea lui Matei Basarab. Plafoane de patru metri şaizeci şi cinci, uşile vopsite în culori pastel, albastru deschis, pe urmă aveai vedere spre o curte interioară, pentru că se mai făcuse o clădire până la stradă şi pe urmă aveai vedere spre o grădină cu pomi, cu iarbă. Era o încântare. Am fost foarte trist când neva