În România, pe 5 martie 1919, în timpul regelui Ferdinand, s-a dat decretul-lege de adoptare a calendarului gregorian; astfel, 1 aprilie 1919 (stil vechi) a devenit 14 aprilie (stil nou). Introducerea calendarului gregorian, mai întâi în ţările catolice, în secolul al XVI-lea, a fost necesară deoarece, în  calendarul iulian, anul mediu era mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute înapoi, în anul calendaristic. 

Catolicii voiau să sărbătorească Paştele la data stabilită de conciliul ecumenic de la Niceea; acelaşi conciliu ţinut în anul 325 ceruse ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceeaşi zi; însă că nepotrivirile dogmatice dintre ortodocşi şi catolici au făcut ca această regulă să nu mai poată fi respectată. Iniţial, puţine ţări au adoptat calendarul papei Grigorie al XIII-lea (gregorian), pe 15 octombrie 1582. Între ele, Polonia, Spania şi Portugalia. Anglia, Scoţia şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile devenite SUA) l-au adoptat în 1752. În Rusia, el a fost introdus după Revoluţia din Octombrie, iar în Grecia, în 1924. Chiar dacă trecerea la noul calendar a fost recunoscută la rang de stat, bisericile ortodoxe răsăritene n-au acceptat schimbarea necondiţionată a calendarului iulian. De aceea, în mai 1923, a fost propus un calendar revizuit, care tăia 13 zile din an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi; modificarea făcea să dispară diferenţele dintre cele două calendare, până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraneană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Ele sărbătoresc Crăciunul împreună cu bisericile occidentale, pe 25 decembrie. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia (inclusiv Muntele Athos) nu au acceptat calendarul iul