Anul 2013 ne găseşte cu aceleaşi probleme neclarificate din trecutul nostru. România a trecut prin două totalitarisme (cel nazist şi cel comunist), dar memoria colectivă întîrzie să ia în seamă nocivitatea celor două sisteme totalitare. Discuţia se cantonează, pe de o parte, în zona scuzabilului („n-a fost chiar atît de rău...“), iar, pe de altă parte, găsim o judecată disproporţionată, care fie exaltă interbelicul, fie caută să ofere circumstanţe atenuante comunismului. Foarte rar întîlnim delimitări tranşante faţă de ambele sisteme totalitare, ceea ce e un semn de dublă judecată cu privire la istoria noastră. Cred că trebuie spus şi repetat că istoria noastră a avut o perioadă întunecată în interbelic prin prezenţa legionarismului, că tocmai cooptarea legionarilor la putere, în cadrul statului naţional-legionar condus de Ion Antonescu, a provocat o politică de stat antisemită (pogromul de la Bucureşti, cu uciderea evreilor în abatoare, într-un „cult al morţii“ a fost fără precedent pentru Holocaust). Şi după înlăturarea legionarilor din guvern, politica antisemită a fost la fel de aprigă, pogromul de la Iaşi din 1941, „trenurile morţii“ şi deportările în Transnistria fiind circumscrise Holocaustului românesc, care a existat şi care s-a dezvoltat în toată perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Tipul de judecată exprimată recent sub cupola Academiei Române, cel mai înalt for ştiinţific, de către Vladimir Iliescu, are un caracter negaţionist, dăunător pentru înţelegerea istoriei româneşti, prin contestarea victimelor şi blasfemierea memoriei celor care au avut de îndurat persecuţiile antisemite declanşate de Statul român. România are, în această privinţă, din 2002, o legislaţie clară, care prevede interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni