“Nu îmi aduc aminte ce îmi doream să devin când eram mică, dar vătmăniţă nu mi-am dorit sub nicio formă”. Nu a fost visul ei nici când a crescut, însă viața rareori ține cont de vise. Așa că, în 1996, s-a alăturat echipei RATT, iar astăzi Cornelia Grigoraş a numărat 17 ani de când practică o meserie de care majoritatea femeilor s-ar feri. Înainte de a urma cursurile de vatman, a lucrat într-o fabrică de ciorapi, “apoi am zis să îmi încerc norcol şi aici”. Vreme de şase luni a învăţat legislaţie şi a făcut ore de conducere, iar singura manevră care i-a dat bătăie de cap a fost schimbatul macazului. Dar cum nicio meserie cu răspundere nu e simplă, darămite una de bărbat atunci când e practicată de o femeie, amintirile Corneliei despre primele patru luni de lucru se rezumă la “plângeam zi de zi”. De la responsabilitatea de a conduce atâţia oameni, până la teama de a fi privită sau judecată pentru micile greşeli sau scăpări, toate i-au dat bătăi de cap.

Ca în armată

Nimic nu a fost însă suficient de greu încât să o facă să renunţe. Deşi să fii vatman nu e chiar floare la ureche. O zi obişnuită începe la ora 3.00. “Atunci mă trezesc, mă îmbrac şi plec spre Dumbrăviţa la depou”. Pe traseu nu iese decât pe la ora 6.00, “iar până atunci mai bem o cafea, mai povestim, mai fac curăţenie în cabină”. Munceşte şi sâmbăta şi duminica, uneori şapte ore, alteori nouă sau zece , lucrează cu drag şi de sărbători şi de Revelion, iar anul acesta va munci chiar şi de Ziua Femeii. Cornelia nu e măritată şi nici nu are copii, căci spune ea “aşa pot să îmi fac cel mai bine treaba”.

Evenimenimentele neplăcute nu au ocolit-o. “Mergeam odată pe linia 9 şi am rugat nişte călători să meargă cu uşa închisă, au legat-o cu sfoară şi o doamnă m-a ameninţat şi cu bătaia, vă spun, am plâns de ciudă”. Înjurăturile şi comentariile negative sunt la ordinea zilei, căci nu contează