Dacă lipsurile de toate felurile şi cozile interminabile la alimente erau, în vremea comunismului, o regulă generală aplicabilă în toată România, Zalăul avea o particularitate care l-a făcut celebru în toată ţara: lipsa apei curente, zălăuanii primind apă rece doar câteva ore pe zi, iar apă caldă - de două - trei ori pe săptămână.
Glumele despre problemele zălăuanilor cu apa şi, derivat din asta, cu igiena personală, răzbat până în zilele noastre după ce, ani la rând, pe vremea comunismului, alimentarea cu apă a oraşului s-a făcut după principiul "cu târâita". Ritmul zilnic al zălăuanilor era adaptat, de voie de nevoie, programului de furnizare a apei, care însemna, de regulă, că avea apă rece la robinet două ore dimineaţa şi două ore seara. Prin urmare, dacă voia să foloseşti baia ori să găteşti, era obligatoriu să te încadrezi în acel interval orar.
Cum nevoia te învaţă să te adaptezi, locuitorii din Zalău au început să compenseze programul insuficient de furnizare a apei ţinându-şi căzile din baie pline ochi în permanenţă, pentru a avea, peste zi, cu ce să se spele pe mâini ori cu ce să cureţe toaleta după folosire. Tot ca o formă de adaptare, pentru gătit şi băut zălăuanii îşi luat apă de la cişmelele din oraş, obiceiul intrând atât de organic în comportamentul locuitorilor din Zalău încât şi astăzi, când apa curge non-stop la robinte, cozile la cişmele, cu zeci de oameni aşteptând să le vină rândul să îşi umple canistrele, sunt de actualitate. Oamenii spun că e mai bună - la gust - decât cea de la robinet, însă la baza acestui comportament stă, cu siguranţă, şi obişnuinţa.
L-am întrebat pe Marcel Zaharia, directorul adjunct al Companiei de Apă Someş - Sucursala Zalău, de ce erau supuşi zălăuanii la această umilinţă. Potrivit acestuia, apa la program era o necesitate impusă de starea foarte proastă a conductelor. "Debitul captat di
