„Perioada de mlaştină de care vorbeşte N. Steinhardt în textele sale [...] se va risipi, e drept destul de încet, printr-o la fel de lentă apropiere de creştinism.“ George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii „Nu ştiu dacă totuşi aş fi avut curajul şi dezinvoltura să fac pasul decisiv [...] dacă Acel ale cărui căi sînt de nepătruns şi care, cum spun englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu, în persoana filozofului şi scriitorului Constantin Noica, fostul coleg de liceu.“ N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii1 Oricărui cititor atent al biografiei şi al operei lui N. Steinhardt – nu îi mai punem la socoteală şi pe cei pasionaţi de subiect – îi poate apărea în minte următoarea întrebare: ce s-a întîmplat cu N. Steinhardt la sfîrşitul anilor ’40, respectiv în deceniul al cincilea, după instalarea comunismului? Mai exact, din 1945 (limita superioară a aşa-numitelor „articole burgheze“) pînă în 1959, cînd este interogat şi ulterior arestat în cadrul „lotului Noica-Pillat“. Şi acesta nu ar fi singurul semn de întrebare şi nici singura perioadă în care Steinhardt dă impresia că iese din joc: după ieşirea din detenţie şi accederea în „închisoarea mai mare“ a societăţii comuniste româneşti de la mijlocul deceniului al şaselea, înregistrăm o nouă tăcere publicistică şi editorială (un „deceniu al traducerilor“, în formula lui Virgil Bulat, unul dintre biografii săi), din motive lesne de înţeles pentru un fost deţinut politic. Unde era, însă, scriitorul de mai tîrziu sau (preluînd o sintagmă a lui Alex Goldiş2) „criticul din tranşee“ care, dejucînd şi derutînd cenzura pas cu pas, luptînd pentru publicarea şi chiar pentru integritatea3 fiecărui text al său, înainta încet, dar sigur prin această Vale a Umbrelor? Acestei perioade de mlaştină (cum o denumeşte şi George Ardeleanu4), a anilor ’50, îi aparţin, după toate probabil