Primită cu scepticism şi cu maximă reţinere în Uniunea Europeană, România a trebuit să ducă o lungă luptă de uzură în ultimii ani pentru a-şi câştiga credibilitatea în faţa partenerilor occidentali. Eşecul masiv înregistrat în privinţa aderării la spaţiul Schengen este un simptom al unei realităţi politice mai profunde. Neîncrederea Europei în România a revenit iar responsabilitatea aparţine în întregime puterii USL.

România nu a fost primită în NATO şi Uniunea Europeană pe baza meritelor sale, a politicii şi angajamentelor în sensul statului de drept, al democraţiei şi economiei de piaţă. România a fost trasă aproape împotriva voinţei elitei sale politice în comunitatea statelor libere ale lumii în urma unui eveniment tragic care a schimbat în mod fundamental aranjamentul geopolitic al lumii: Atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Administraţia americană a profitat de această rearanjare tectonică pentru a realiza reunificarea Europei divizată de comunism. Numai după ce George W. Bush – exact, acel George W. Bush! – a rostit un discurs istoric la Varşovia în care a vorbit de extinderea Alianţei Nord Atlantice „de la Marea Baltică la Marea Neagră“ s-au pus în mişcare roţile istoriei care au dus la extinderea masivă a NATO în 2002 şi a Uniunii Europene în 2004. Fără acest impuls american esenţial, Europa de Vest ar fi fost mai mult decât mulţumită să primească în UE Cehia, Polonia, Ungaria, poate Slovacia şi atât.

Fără sprijin american ferm nimeni din Europa nu ar fi îndrăznit să integreze ţările baltice, iar de România şi statele din Balcani nu îi păsa cu adevărat nimănui. Navigând pe valul schimbărilor geopolitice, România a ars etapele reformelor politice şi economice necesare unei integrări de substanţă în lumea occidentală, iar efectele acestei integrări grăbite şi forţate se văd acum. Decizia politică de a primi România în UE fusese luată în