- Editorial - nr. 47 / 8 Martie, 2013 Din 1944 incoace, romanul le-a suportat pe toate! Jigniri, umilinte, amenintari, sfidari, ocari, sudalmi, ura nemeseasca! Nu se spune, oare, cu referire la rabdarea romanului: "Doamne, nu da omului cat poate el duce!”? Mai zilele trecute, am intalnit, pe o strada a Targu-Muresului, un taran amarat, ratacit printre blocuri, purtand in carca, parca, toate poverile. Se vedea, cat de colo, ca-i om de la munte, cu o privire trista, pierduta prin larma agresiva a unui oras ostil. Si parca i-am vazut pe taranii si pe parintii mei, demult chemati la Domnul, din Idicel. Am vazut in el toate durerile, neimplinirile si suferintele unui intreg neam. El, taranul roman, inceputul si sfarsitul tuturor, a insemnat, in istoria si existenta noastra, inseamna, si tot asa ar trebui sa fie si de acum inainte, statornicie si durata! Vesnicia care "s-a nascut la sat”. El, taranul roman, prin anii "obsedantului deceniu” si al "erei ticalosilor”, cum denumea acei ani ’50 Marin Preda, a platit cotele apasatoare, i s-au luat, uneori, pana si gozurile graului de sub batoza. Lui, in anii colectivizarii fortate, i s-a luat cu forta totul: cal si caruta, vaca si car, oaie si capra, plug si teleguta. I s-au luat pamant si speranta! Imediat dupa razboi, cum se lasa seara, privind cerul, vazand cazand cate o stea sau un meteorit, isi spuneau unul altuia: "Vin americanii!”. I-au tot asteptat. De venit nu au mai venit niciodata. Ne-au lasat, si ei, si englezii lui Churchill, dupa Yalta tradarilor, dupa imparteala sferelor de influenta, facuta pe un servetel, pe mana rusilor, sa ne spolieze cam de tot ce mai aveam dupa razboi. Asa ca taranul roman avea si are tot dreptul sa se intrebe: "Au fost americanii si englezii, oare, mai breji decat rusii care, impreuna cu Walter Neulander (Roman), Ana Pauker, Vasile Luca, ne-au adus pe cap bolsevismul?”. La impartirea sfere