Povestea de mai jos este aceea a unui eşec. Satul românesc nu a reuşit să  iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii. Odinioară, satul era privit ca fiind temeiul identităţii noastre. Încă în zilele noastre, jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. După ce a fost exaltat de literatura si istoriografia romantică, satul a devenit – o dată cu ascensiunea oraşelor in a doua jumătate a secolului XX – tărâmul uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Poate absenţa lui  dezbaterea publică a prezentului e – mai mult decât orice – semnul faptului că nu mai avem unde ne întoarce.

Am fost la Certeze în vara lui ’97, proaspăt întors din primul stagiu francez. Cei care-au pus la cale această călătorie erau nişte fracezi (precum D-na Violette Rey – o geografă a Estului european) care cunoşteau ceva din România şi nişte români ce studiau pe-atunci în Franţa (precum Dana Diminescu – care se specializa în studiul fluxurilor migratorii). Nu ştiam mare lucru despre Maramureş – citisem doar istoria regiunii făcută în interbelic de Alexandru Filipaşcu – şi aveam mai curînd imaginea idilică (indusă de media) a unui tărîm al tradiţiei, în care pulsează o viaţă ancestrală pe care noi, oameni ai lumii moderne, abia o mai înţelegem. Ajuns la faţa locului n-am găsit mai nimic din lucrurile pe care le anticipam. Sighetul, Baia Mare, Borşa mi s-au părut localităţi ca toate celelalte din ţară: puţin pitoresc în centrul vechi, (deja) clasicul “centru administrativ” ridicat sub comunism, cartiere de blocuri şi marginile oraşelor în care se întîlnesc suburbanul cu ruralul. Nu m-a impresionat nici cimitirul de la Săpânţa – care mi s-a părut mai curînd un soi de kit