Dacă Revoluția din 1989 a avut o muzică unică a ei, atunci, pentru mine,Proclamația de la Timișoara este singurul text adevărat, legitim și profetic scris pe „muzica” întâmplărilor de atunci. De fapt, singurul!
Cred asta fiindcă mi se pare tot mai evident faptul că Proclamația de la Timișoara este unicul diagnostic pe care o societate bolnavă cum a fost România ieșită din ceaușism a avut puterea să și-l administreze.
Ceea ce și explică schizofrenia cu care el a fost perceput atât imediat, cât și în anii care au urmat. Nu mă refer aici la virulența previzibilă cu care a fost blamată de „foști”, ci la faptul că, deși Proclamația a fost și este încă imnul societății civile democratice, ea a sfârșit prin a deveni ambarasantul copil handicapat al unei clase politice incapabile să se recunoască în legitimitatea dezideratelor de acolo.
Nu știu de ce și nici nu am uneltele unei analize în acest sens. Știu doar că, după 11 martie 1990, România a fost împărțită în cei care se mulțumeau cu cadavrul lui Ceaușescu și cei care așteptau o Renaștere. Un miracol, o metanoia. De fapt, un drum asumat. Apoi cum cei din urmă au devenit tot mai puțini, tot mai izolați social…
Poate că nu s-a observat că, de fapt, Proclamația ni se adresa nouă, tuturor, în efortul, disperat, de a nu rata două ținte vitale: Revoluția și viitorul.
Mai întâi, fiindcă Societatea Timișoara, prin autorii Proclamației — George Șerban, Bazil Popovici, Daniel Vighi și Doru Mihiț –, a înțeles foarte repede și cu clartitate că Revoluția eșuase deja într-o Restaurație! Or, prima misiune a acestui text a fost să își asume Revoluția și să să se dezică de lovitura de stat. Proclamația, prin însuși faptul că a apărut, a obligat puciștii de la București să accepte un lucru esențial: Revoluția nu a fost doar anticeaușistă, ci, mai ales, anticomunistă! Ceea ce presupunea
