* Avem o ţară plină de oameni cu drag de tradiţie, care respectă obiceiurile lăsate de străbuni. Din fericire, străbunii n-au insistat cu obiceiuri plicticoase, legate de muncă (aşa cum au făcut, de exemplu, strămoşii nemţilor de azi), ci s-au gândit că urmaşii lor vor avea timp liber de omorât. Ne referim la datina de sâmbătă, cu cele 40 de pahare de vin roşu, şi la urmările sale, pe fondul consumului ritual. Pesemne că o fi fost legătură între respectarea tradiţiei şi votarea celui care ne va reprezenta ţara la Eurovision 2013, altfel nu se explică alegerea...
* Juriul şi publicul au decis că va pleca în Suedia, la Malmo, să cânte în numele României piesa "It's my life"(E viaţa mea), junele Cezar Ouatu. Nu ne-am uitat la toată panarama televizată de sâmbătă, dar am văzut clipul cu prestaţia flăcăului. Piesa nu spune nimic: oricât ne-am străduit, n-am înţeles ce vrea ea; cât despre Cezărică, e un fel de produs de criză, "2 în 1". În el zac două voci: una, aşezată, de om care vine ostenit de la muncă şi vorbeşte engleza ca Ion Iliescu, plus o a doua voce, de fetiţă care îi cântă lui Moş Crăciun sub bradul de la grădi' (sau de om care vine ostenit de la muncă, unde tocmai s-a lovit cu ciocanul, din greşeală, într-un loc sensibil).
* Am căutat-găsit pe net şi alte piese din finala naţională: am fi mers pe mâna lui Turcescu şi a trupei "Casa Presei" (poate din spirit de breaslă, că şi noi, când nu facem presă, ne mai ţinem de muzică), dar nici asta nu prea e piesă de prezentat la Eurovision. De fapt, dacă ne-ar întreba cineva cam ce piesă trebuie să trimitem ca să câştigăm marele trofeu, am răspunde că problema nu-i cu piesa, ci cu ţara. Că şi la Eurovision sunt interese mai presus de cele artistice, aşadar, oricât ar vota pentru România căpşunarii din Spania şi Italia, prea multe puncte peste cele oferite, la barter, de sora Mo
