Inspiratoarele Lenuţei Ceauşescu pentru rolul de însoţitoare nelipsită a soţului ei în călătoriile peste hotare n-au fost nevestele de la Moscova sau Pekin. Ci tocmai primele doamne din Statele Unite şi din ţările occidentale.
Intensitatea şi pericolele acţiunilor lui Ceauşescu din 1968, i-au cimentat, dacă mai era nevoie, relaţiile conjugale. Prin contrast cu matricea familiei vechi – burgheze sau ţărăneşti -, tânărul Ceauşescu se formase în această privinţă după modelul lui Rahmetov, personajul romanului lui Cernîşevski „Ce-i de făcut?”.
Preaiubită ,,tovarăşă de viaţă”
Pentru Ceauşescu, dragostea n-a însemnat sexualitatea dezlănţuită, după poftă şi fără angajamente, cum o trăiseră mulţi revoluţionari. N-a cunoscut nici măcar plăcerea descărcărilor în confesiuni şi chefuri. A trăit cu lacăt la gură pentru spaime, îndoieli sau coşmaruri. Fără-ndoială, s-a mărturisit exclusiv soaţei sale. Femeia lui e tovarăşa de viaţă deplină, fiinţă unică a împărtăşirii intimităţilor sale fizice şi sufleteşti.
De-aici s-a tras puterea Elenei Ceauşescu. În timp, tot mai mare, alimentată de spaimele, oboseala şi bătrâneţea lui. De când partidul comunist ajunsese la putere, nevasta lui Ceauşescu asistase la ,,nebunia” tovarăşilor cu munci de răspundere de a-şi schimba mai vechile neveste cu femei tinere şi frumoase. Actriţele, cântăreţele, balerinele erau considerate piezele-rele ale căminului conjugal.
Un NU hotărât stilului sovietic
Anii ’60 au fost şi anii a ceea ce sociologii au numit democraţie domestică în relaţiile de cuplu, dar şi anii când femeile ies pe scena politicului. S-a speculat mult după căderea regimului că stăruinţa soaţei lui Ceauşescu de a-şi însoţi pretutindeni bărbatul, avea ca sursă de inspiraţie nevestele dictatorilor din America Latină. Când a ajuns să le cunoască însă, Lenuţa se putea socoti mai învăţată ca ele.
Dacă