Recunosc în faţa naţiunii feminine că nu sunt o împătimită a zilei de 8 martie, că nu-mi place să mi se spună ce, când şi cum trebuie să sărbătoresc un eveniment, că în ultimii ani mă durea tot mai tare capul (şi sufletul) privind la televizor dezmăţul şi istericalele (tipic româneşti) cu care-şi exprimau reprezentantele sexului slab „feminitatea” în faţa unei perechi banale de fese ale unui striper efemer.
Nu înţeleg de ce ar trebui ca de 8 martie să am buzele mai roşii, extensiile mai lucioase şi unghiile mai false decât în celelalte zile ale anului. Recunosc în faţa naţiunii feminine, de aici şi de pretutindeni, că îmi plac femeile care îşi păstrează darurile naturale, care nu se bat în piept (cu ce-apucă) pentru egalitate între sexe, care nu aruncă vorbe grele şi care merg la teatru pentru emoţie şi nu pentru exhibiţionism vestimentar.
Dar, pentru că femeia modernă m-a cam dezamăgit, am ales ca de 8 martie să vă fac cunoştinţă cu Marie Laurencin, o artistă complexă care a surprins feminitatea în ipostaze neaşteptat de frumoase, aproape ireale, transformând-o din penel într-o primăvară eternă…
De ce tocmai Marie Laurencin?...
O să-mi spuneţi că pentru 8 martie ar fi fost mai potrivită invocarea unei Simone de Beauvoir sau Simone Weil, a unei feministe prin care „al doilea sex” a căpătat identitate, iar Franţa nu duce lipsă de astfel de combatante. Şi, tot în Franţa, în anul de graţie 2013, de Ziua Internaţională a Femeii, franţuzoaicele ies în stradă să protesteze contra inegalităţilor sociale, salariale şi chiar politice, îşi revendică drepturile garantate prin Constituţie care nu s-au concretizat încă şi, în principiu, ies în stradă în semn de solidaritate cu femeile din lumea întreagă.
Şi, atunci, mă întreb oare de ce pe plaiurile mioritice numai saloanele de înfrumuseţare sunt luate cu asalt?! În România, femeile chiar nu au prob
