Haide să presupunem că aveți la un moment dat o rudă de sânge, poate chiar apropiată, vinovată de o infracțiune, să zicem de furt. Nu e un scenariu greu de imaginat, oricine poate călca strâmb la un moment dat, prin urmare familiile mai au și oi negre. Haide să presupunem, într-un scenariu mult mai fantastic, că această persoană, odată dezvăluită drept hoț, va invoca o anumită tradiție de familie într-ale furtului, şi v-ar cere ca, alături de celelalte rude, să vă solidarizați în acest act. Ba ar mai declara patetic că orice membru al familiei care ar admite câtuşi de puţin vreo vină este ”nedemn”, că ”merge în genunchi”, că nu ”stă cu fruntea sus”. Ce-ați zice? Cum ați reacționa? Sigur legătura de familie e mai puternică decât cea de naționalitate, dar chiar și așa, pot presupune că l-ați refuza. Foarte probabil și băgându-l sec în pizda mă-sii, nu doar ca hoț ci și ca ticălos tupeist. O înjurătură foarte intelectuală: sângele apă nu se face, zice vorba, dar poți cere simbolic cuiva să încerce să se nască din nou atunci când în mod evident prima tentativă a generat un rebut. Cum ar putea orice om integru să pretindă că legăturile de familie ar putea să ceară unui om cinstit să se solidarizeze cu un hoț, încă și în numele ”demnității”?
Recunosc, am exagerat. Am exagerat atunci când am spus că scenariul e fantastic. Nu este, se petrece sub ochii noștri, ne este prezentat drept lucru normal și natural de către diverși rinoceri. Mă refer la o retorica similară apropo de refuzul unor ţări europene de a ne accepta în Schengen.
Ştiţi de ce suntem refuzaţi? Nu? Atunci scoateţi din grila de programe aşa-zisele “televiziuni de ştiri”, în realitate maşini de propagandă partizană. Da, ştiu că și un număr de miniştri din guvernul Ponta pretind că nu înţeleg care e problema, pretind că aceste criterii sunt, citez, ”ținte în mișcare”. Nu, nu sunt, e o minciună. Una
