Acasă la…Vizante

Piesa Acasă la tata de Cornel Mimi Bră­nes­cu, de curând pe afişul Teatrului de Co­medie, a avut premiera absolută la Tea­trul ACT. E o piesă neterminată şi spe­ram ca la această reluare să-şi fi dat sea­ma şi autorul, altminteri observator fin al realităţii şi un condei talentat. E de­ficitară mai ales la capitolul con­struc­ţie, mulţumindu-se să înşire tablou după tablou pentru a descrie imaginea unei comunităţi obişnuite de provincie, din zilele noastre, cu toate păcatele vie­ţii în tranziţia de azi a României. Nu are forţă de generalizare, dar are va­loa­re de reprezentativitate şi un apreciabil simţ al veridicului. S-ar înrudi cu proza despre oamenii de prisos şi propune o ti­po­logie expresivă, sugestivă şi, în ge­ne­ral, pitorească. Are şi atmosferă, dar nu are, cum spuneam, structură dramatică, evo­luţie a personajelor în acţiune, scene de teatru cu surpriza şi tensiunile de ri­goa­re. Regizorul Vlad Masacci n-a mai ex­plorat asemenea subiecte şi mai ales me­dii. (E vorba de întoarcerea acasă, în această provincie, a unui tânăr aparent rea­lizat ca scriitor (!), unde se confruntă cu propriul trecut, dar şi cu lâncezeala şi degradarea umană a foştilor lui prie­teni.) Tabloul e inedit pentru el, dar, pa­ra­doxal, făcut din clişeele pe care noi, cei din sală, le recunoaştem ca fiind in­sta­late în mentalitatea comună. Viaţa în­tre crâşmă şi taclale la marginea dru­mu­lui, maternitatea frustrantă a femei­lor care-şi cresc copiii cu gândul la aven­tu­rile bărbatului, idealurile mărunte de eman­cipare, precum ale fetei care se lau­dă cu baia ei, şi, în fine, tatăl din titlu, generaţia „exiprată“ care-şi întâm­pi­nă feciorul cu reproşuri, dar dispare apoi definitiv din piesă. Rămâne să ducă greul acestei realităţi statice un per­so­naj într-adevăr izbutit, prietenul Pe­tri­că, pe care Robert, repatriatul, îl regă­seşte printre lăzile cu