Un articol de acum cîteva zile vorbea despre dificultăţile pe Internet ale limbilor cu diacritice multe, cum ar fi poloneza, rusa sau româna. Preocuparea poate părea pedantă, mai ales în contextul în care în spaţiul public românesc există deja o obsesie a corectitudinii gramaticale, de observat în primul rînd în comentariile de pe bloguri (culmea e că multe din comentariile critice despre corectitudinea gramaticală sînt scrise fără diacritice). Din punctul meu de vedere, însă, utilizarea diacriticelor e o cauză infinit superioară micilor dezacorduri sau altor incorectitudini gramaticale pe care le vînează cei care dau lecţii de cultură în subsolul blogurilor.

Articolul lui Dan Arsenie subliniază corect că e în primul rînd datoria autorităţilor să impună folosirea corectă a limbii, aşa cum fac Polonia şi Rusia prin campanii de utilizare a diacriticelor. În România nu ştiu să existe astfel de campanii, dar există un ordin al Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei privind utilizarea obligatorie a diacriticelor de către “autorităţile, instituţiile publice şi notarii publici”.

În general, ordinul se respectă după cum te-ai putea aştepta, în locurile mai înalte şi mai vizibile din ierarhie, cum ar fi ministere şi primării mari (deşi şi pe site-ul guvernului poţi da şi peste texte fără diacritice precum chiar istoricul Palatului Victoria), dar pe măsură ce te îndepărtezi de vîrf apar probleme. Din două instituţii de stat luate la întîmplare, Institutul Naţional de Statistică şi Institutul Naţional de Meteorologie, ambele au mari probleme cu diacriticele. Nu doar pe site-uri oficiale lipsesc diacriticele, ci şi în spaţiul fizic, pe unele plăcuţe cu nume de instituţii, inscripţii de statui etc.

Pe mail, chat şi reţele de socializare pare că e mult mai la îndemînă scrierea fără diacritice. Din experienţa mea, sînt foarte puţini cei care scri