La o privire mai atentă, fără prejudecăţi, calitatea de pionier nu a fost aşa de rea...

Ne scrie domnul Aristide Bogdan, din Bucureşti: „Nici nu am intrat bine în clasa a treia şi m-au făcut pionier! Nu mai ştiu dacă era în funcţie de vârstă sau de altceva, dar m-am trezit pe prima listă alcătuită de tovarăşa. Cine crede că a fost simplu, se înşeală. Mai întâi, trebuiau făcuţi – am aflat mai târziu asta – doar 12 pionieri. Şi a început mâncătoria, ca şi cum ar fi depins întreaga viaţă de atârnarea bucăţii din material roşu cu tricolor, la gât. Apoi s-a pus problema unde să fim făcuţi pionieri.

Pe prichiciul din celulă

La şedinţa cu părinţii s-au vehiculat mai multe locaţii, la Mausoleu, la statuia soldatului sovietic din Piaţa Victoriei, la Muzeul de Istorie al Partidului şi încă vreo patru-cinci locuri de „preţuire” pentru regimul comunist. Până la urmă s-a votat Doftana, „ca să mai iasă şi copiii la aer curat. Zis şi făcut. În dimineaţa zilei respective m-am trezit cu noaptea-n cap astfel că, la 8 dimineaţa, eram ferchezuit, cu mama de mână, în faţa şcolii, aşteptând autobuzul. Drumul până la Telega s-a desfăşurat în „pioşenie”, ascultând-o pe tovarăşa cum Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au fost şi ei închişi aici, pentru convingerile lor politice. Noroc că a fost drumul scurt, deşi nu cred că s-ar fi ajuns la partea făcută publică după Revoluţie, cu privire la cât de zburdalnici ar fi fost Dej şi Ceauşescu pe prichiciul din celulă. Odată ajunşi acolo am ascultat încă odată poveştile din ilegalitate şi istoricul puşcăriei construite după model olandez în 1895.

„O căruţă de bani”

Din ceremonialul în sine, domnul Aristide îşi mai aduce aminte ritualul de fixare a cravatei cu ajutorul unui inel din plastic transparent şi „gustarea festivă” ce a urmat apoi, cu suc şi prăjituri aduse de acasă. „Ţin minte că, scrie în c