Dezabaterea privind aderarea la zona euro readuce ”geopoliticul” în atenţie şi are în vedere geometria variabilă din UE.

Dacă lăsăm deoparte scenariul destrămării zonei euro şi ca urmare a unor declaraţii de genul ”vom face totul pentru a salva euro” (”we will do whatever it takes to save the euro”, Mario Draghi, Londra, iulie 2012) şi a unor acţiuni extraordinate ale BCE, gândul poartă la ceea ce nu puţini politicieni europeni percep ca o tendinţa inevitabilă: formarea unui nucleu al UE mai integrat.

Această dinamică ar lăsa în afară zonei euro state membre ale Uniunii, fie că vor (precum Marea Britanie, cel puţin până acum), fie că nu. Ipoteza cheie este că o zona euro în metamorfozare şi călire va forma un nucleu dur, mai integrat.

Pe acest fir se reintră într-un registru al evoluţiei proiectului european în care proeminentza par să capete, din nou, considerente politice, ”geopolitice”. Aşa cum s-a întâmplat la introducerea monedei comune. Atunci, deşi au existat rezerve faţă de design-ul Uniunii Monetare/UM (că arie ”suboptimă” şi lipsită de o componenţă fiscală solidă) s-a mers înainte acceptându-se şi ţări care, aşa cum s-a văzut, nu erau pregătite pentru acel pas. S-a mizat însă pe convergenţă economică realizabilă prin mişcarea liberă a capitalurilor, a forţei de muncă, etc. A existat un proces de convergenţă în zonă euro în privinţa veniturilor, dar dezechilibre externe între grupuri de ţări (între Nord şi Sud) s-au accentuat şi, mai ales, s-au adâncit discrepanţe de performanţă economică.

Relansarea procesului de aderare sub auspiciile schiţate mai sus nu poate însă să eludeze aspecte economice. Criza de acum este, în fapt, o răzbunare a economicului asupra politicului. Şi, totuşi, ce ar justifica din punct de vedere economic intenţii de aderare, aparent premature? Lituania şi Letonia vor să între pe un ”fast track” poate şi pentru