În ultima perioadă, regizorii mainstreamului teatral românesc şi-au întors din ce în ce mai mult privirea către „greii“ teatrului şi ai literaturii universale (pro­babil dînd din nou apă la moară vocilor care se plîng că dramaturgia contemporană este neglijată) şi au relevat aspecte surprinzătoare din lucrări bine-cunoscute (de pildă, Purcărete, cu Aventurile lui Gulliver, Mihai Măniu­ţiu, cu Viaţa e vis, după piesa lui Calderon, şi chiar şi controversatul Afrim, cu Năpasta lui Caragiale, Dabija, cu Două loturi, tot după Caragiale etc.). Nici Felix Alexa nu este străin de această tendinţă şi, după ce anul trecut venea cu Domnişoara Iulia a lui Strindberg, la Teatrul Maghiar din Cluj, în 2013 a pornit la drum cu Gogol – Însemnările unui nebun, montat la ArCuB, un proiect teatralo-muzical, cu Marius Manole şi Alexander Bălănescu.

De ce Gogol, cu Însemnările unui nebun, şi de ce acum? Felix Alexa spune că e momentul cel mai oportun: „Ce poate fi mai potrivit în zilele noastre, cînd lumea pare că se răstoarnă cu totul, decît această «nebunie» gogoliană? Trăim într-un timp în care necunoscutele sînt atît de mari, încît vrem cu toţii, într-un fel sau altul, să evadăm într-o lume paralelă, fie ea şi plăsmuită“. Şi fie ea şi o lume ce alunecă în nebunie, asta dacă luăm ca reper al „norma­lităţii“ cotidianul în care sîntem înghiţiţi de rutină, depersonalizaţi de ritmul mecanic în care sîntem forţaţi să trăim. Nebunul lui Gogol, funcţionarul care se refugiază iniţial într-un act ce pare a reflecta şi el ritmul automat ce ajunge să ne tocească dorinţele şi visurile – ascuţirea de creioane –, poate fi un personaj simbolic pentru ceea ce astăzi numim omul corporatist. O ironie fină faţă de ceea ce înseamnă depersonalizarea omului (contemporan), spectacolul lui Felix Alexa scoate din Însemnările unui nebun mai degrabă partea poetică, filozofică, decît pe cea comică