Surprizele frumoase sunt atât de rare în România, încât e aproape imposibil să nu le ţii minte! Ajuns cu treburi în cel mai însorit oraş din ţară - mă refer aici la Câmpina din Prahova - opresc la o benzinărie. Încep să alimentez, timp în care mă uit cu încruntare la rostogolirea cifrelor sumei pe care va trebui să o achit în final. Mă gândesc la câte plinuri de benzină poţi cumpăra în România cu un salariu mediu pe economie şi simt că mă enervez.

Fierbând astfel puţin de supărare, ajung în faţa casierei - o doamnă bine de vreo 50 de ani - şi sunt întrebat dacă achit cu card sau numerar. Îi înmânez cardul şi-apoi casiera mă întreabă, arborând un sincer şi frumos zâmbet: „Dle Enescu, vă rog să-mi spuneţi dacă doriţi o cafea şi un croasant proaspăt cu ciocolată pe lângă benzină?“ Declin oferta, achit doar benzina, dar sunt şocat! Nu de promovarea de către vânzător a unui alt produs (sunt obişnuit cu întrebarea „doriţi şi cartofi prăjiţi?“), ci pentru că este pentru prima oară când plătesc cu cardul - şi nu mai plătesc cu numerar de cel puţin cinci ani de zile - şi omul care îmi ia banii îmi rosteşte numele într-un mod firesc şi zâmbind. Cum sunt curios din fire, mă aplec peste tejghea şi o întreb şi eu, cu glas şoptit, să nu mă audă ceilalţi clienţi: „Le spuneţi clienţilor pe nume din propria dumneavoastră iniţiativă sau aţi fost instruită în acest sens?“ Tac, zâmbesc şi aproape că îi fac cu ochiul. Fără ezitare, casiera îmi mărturiseşte cu sinceritate, bucuroasă că are cui să-i spună „secretul“ comportamentului ei neobişnuit:

„Trainerii companiei noastre au fost la cursuri la Viena şi de acolo au venit cu astfel de lucruri pe care ni le-au predat şi nouă. Da’, să ştiţi, au impact! Eu n-am crezut asta când mi-au ţinut cursul. Însă am văzut apoi că zâmbind şi spunându-le oamenilor pe nume, discuţia curge altfel. Iar nemulţumirile clienţilor parcă-