În capodopera “Diplomaţia”, Henry Kissinger descrie, probabil în termeni mult prea idilici, echilibrul sistemului internaţional de putere care, urmând Congresului de la Viena din 1814-1815, a produs ceea ce avea să fie numit “Concertul Europei”. În cuvintele lui Kissinger, după războaiele napoleonice, “nu exista numai un echilibru fizic, ci şi unul moral. Puterea şi justiţia erau în armonie totală.” Desigur, concertul s-a încheiat cu o cacofonie, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în vara lui 1914.
Astăzi, după brutalitatea primei jumătăţi a secolului XX, bipolaritatea Războiului Rece şi scurta perioadă în care America s-a transformat într-o hiperputere, după 1989, lumea se află într-o nouă căutare a ordinii internaţionale. Poate o alianţă de tipul Concertului European să fie globalizată?
Din păcate, cacofonia globală este mai probabilă. Un motiv evident este absenţa unui arbitru recunoscut şi acceptat pe plan internaţional. Statele Unite, care întruchipează cel mai bine maximul de putere - sunt mult mai puţin dispuse şi capabile să o exercite. Şi Organizaţia Naţiunilor Unite, care conservă cel mai bine principiile ordinii internaţionale, este mai divizată şi mai neputincioasă ca niciodată.
Dar, dincolo de absenţa unui arbitru, la orizont se iveşte o nouă problemă: valul de globalizare care a urmat după încheierea Războiului Rece a accelerat fragmentarea, afectând deopotrivă ţările democratice şi pe cele nedemocratice. De la prăbuşirea Uniunii Sovietice, destructurarea violentă a Iugoslaviei şi a divorţului paşnic de Cehoslovacia, la presiunile centrifuge din Europa, Occident şi majoritatea ţărilor emergente, fragmentarea a devenit o componentă fundamentală a relaţiilor internaţionale în ultimele decade.
Revoluţia informaţională a dat naştere unei lumi mai transparente, interdependente şi globale ca niciodată. Dar asta a dus, în sch