Ţi-a spus să fii la spital la ora 8 dimineaţa. Ai fost la 7.45. Stai în salon, pe scaun, la o măsuţă. Te uiţi pe pereţi. Mai sunt doi pacienţi. Nu vrei să intri în vorbă cu ei. Ţi-e de-ajuns suferinţa ta. Nu te doare nimic, dar trebuie să fii operat.

Chirurgul buco-maxilo-facial te-a programat aici, la spital, a găsit un bloc operator liber, o „fereastră“ cum se spune, a vorbit cu şeful de secţie, ţi-a aranjat internarea pentru o zi, nu-i chiar legală procedura, se ajută şi medicii între ei. Chirurgul are vreo 30 şi ceva de ani şi un cabinet privat, e cel mai bun!, aşa ai auzit prin „târg“, nici n-a vrut să-ţi ia banii înainte...

Este 8.50 şi n-a apărut. Pe unde, dracu’, umblă? Ieşi pe holul secţiei, în hainele tale de oraş, înfăşurat în halatul de spital. Faci câţiva paşi înainte şi înapoi. Îţi vine să fumezi. Nu ţi-ai mai cumpărat ţigări pentru că azi te operează. Nişte pacienţi se târăsc pe hol. Încerci să-ţi imaginezi cum o să te taie. Nu poţi, pentru că eşti pacient. În urmă cu două săptămâni, chirurgul a constatat pe tomografie că trebuie să fii operat. Când ai auzit verdictul, operaţie!, ai simţit instantaneu că ai intrat într-o altă viaţă. Şi toţi cei din familia ta au devenit altfel pentru tine, omul ce trebuie operat.

Încerci să-ţi imaginezi cum o să te taie. Nu poţi, pentru că eşti pacient.

E trecut de 10. Gata, te duci să fumezi! E un chioşc lângă spital, îţi cumperi ţigări şi fumezi. Apeşi butonul şi chemi liftul. Fie ce-o fi, îţi bagi picioarele în operaţie! Uşile se deschid. Din lift ies chirurgul, cele două asistente cu nişte casete metalice în care ţin instrumentarul şi doctoriţa-anestezist. Parcă stăteau ascunşi în lift şi aşteptau să-i chemi, a dracului coincidenţă! Ce tineri sunt! Te întâmpină de parcă aţi merge la un chef. „Unde te duci?“ te întreabă chirurgul. Afară, să fumez! „Lasă ţigara, hai la operaţie!“