Prima ieşire la rampă a lui Hercule Poirot a fost în romanul “Misterioasa afacere de la Style” (1920). După aceea, Agatha Christie l-a purtat pe micuţul detectiv belgian în alte 33 de cărţi şi 54 de povestiri, care l-au făcut la fel de faimos ca Sherlock Holmes. “Cortina” (1975) marchează ieşirea lui din scenă într-un mod neaşteptat şi deloc triumfal.
__________________________________________
Hercule Poirot şi amicul său Arthur Hastings sunt din nou în sătucul Styles St. Mary din Essex, unde, în 1916, au rezolvat împreună primul lor caz. Dar conacul unde au petrecut atunci multe ceasuri s-a transformat în casă de oaspeţi. Pretutindeni se observă schimbări – au apărut benzinării, magazine, hanuri, cinematografe.
Evident, eroii au îmbătrânit. În special Poirot este mai afectat de înaintarea în vârstă. A devenit irascibil, nu se mai poate controla, câteodată ţipă la interlocutori, îi batjocoreşte fără milă. Suferă de artrită, se deplasează într-un cărucior, are probleme cu inima. A slăbit, îşi căneşte celebra lui mustaţă, poartă perucă. Chiar şi la senectute rămâne la fel de insuportabil; până şi Agatha Christie îl considera un “maniac egocentric”, plictisindu-se de el. Doar mintea i-a rămas la fel de sclipitoare – “micile celule cenuşii” încă îi funcţionează impecabil.
Cei doi prieteni nu au răgazul de a evoca scene de altădată. Ei sunt pe urma unui ucigaş cu cel puţin cinci victime la activ, mai abil decât oricare altul întâlnit în prodigioasa lor carieră de anchetatori. Ca şi Iago din “Othello”, este un extraordinar manipulator. Îşi alege ţintele, le momeşte în capcane iscusit pregătite, îşi plănuieşte minuţios atacurile, însă alţii le execută, mâinile lui rămânând nepătate de sânge.
Hastings devine “ochii şi urechile” lui Poirot. Trage de limbă pe locatarii casei de oaspeţi, le urmăreşte mişcările, le interpretează a
