Principial, legea privind retrocedarea elaborata de Guvernul Ponta ar putea fi corecta pentru ca pune, teoretic, pe primul plan despagubirea in natura a fostilor proprietari.
Adica ce se mai poate restitui sa se restituie si abia dupa aceea trecem la despagubiri. Daca in spatele principiilor nu ar sta detaliile ar fi bine, pentru ca in aceste detalii sta diavolul.
El transforma un proiect principial corect intr-unul care are ca singur scop impingerea chestiunii in sarcina altor guverne, eventual pana cand proprietarii vor renunta in mod natural la revendicarile lor.
Legea pe care Guvernul isi asuma raspundererea complica preocedura de restituire astfel incat ea poate ajunge sa dureze si 4 ani de zile pana la decizia finala. Iar daca restituirea in natura nu se mai poate face pe amplasamentul initial, este decizia autoritatii locale ce si unde ii da in schimb proprietarului, fara ca el sa aiba drept sa obiecteze.
Dupa cum observa Asociatia fostilor proprietari, este foarte posibil ca un proprietar sa primeasca in locul unui teren bun, cu valoare mare, un altul de prin cine stie ce fundatura, pe care sa nu-l poata valorifica sub nicio forma, dar pentru care sa plateasca taxe si impozite.
Cum repartizarea ramane la latitudinea autoritatii locale, mi-e greu sa nu vad in aceasta formula o incurajare a coruptiei. Cine se poarta mai frumos primeste teren mai bun.
Dar daca la retrocedarea in natura mai e cum mai e, in cazul despagubirilor, unele prevederi sunt de-a dreptul inacceptabile. Nimeni nu pretinde ca banii datorati fostilor proprietari pot fi platiti integral si deodata.
Asa ar trebui, dar valoarea totala a despagubirilor atinge o suma ametitoare. Este pretul pe care il platim pentru 22 de ani de tergiversari, de dispret total pentru dreptul de proprietate, pentru coruptie, pentru ma