Dupa plecarea lui Nicolae Titulescu de la Externe in 1936, Romania n-a mai jucat vreun rol important pe scena politica europeana, iar dupa referendumul din vara trecuta liderii, parlamentarii si diplomatii romani lasa in strainatate impresia ca provin dintr-o tara fara identitate, parasita undeva la marginea Europei.

Cum trec granita, mai marii nostri isi pierd brusc aplombul, uitandu-si misiunea de a reprezenta cu cinste si mandrie interesele nationale si comportandu-se de parca s-ar fi molipsit de sindromul copilului abandonat. De demonstrat.

Diplomatie fara spor

Situatia aceasta nu e de azi, de ieri, ci s-a facut vizibila imediat dupa Revolutie. Inca de atunci, negocierile cu diferite entitati europene si internationale au evidentiat lipsa de curaj si neprofesionalismul nostru, caci mai tot ce s-a stabilit atunci astazi constituie o povara, fie in domenii politice, fie in cele economice.

Speculandu-ne maleabilitatea, nobletea cuminteniei si a ascultarii, destui lideri straini, ca niste frati mai mari, s-au grabit cu sfaturile si chiar cu indicatiile pretioase, unele dintre ele atentand la suveranitatea nationala sau constituind amestec in treburile interne. Principii cu care vad ca ne este tot mai rusine.

Cu cativa ani in urma, si chiar la ultimul Consiliu European, am avut ocazia sa admiram prestatia presedintilor cehi si polonezi, sau a prim-ministrilor maghiar si grec, care, cu o demnitate fireasca in astfel de situatii, au sarit in apararea interesului lor national. Curajul si siguranta lor le-au adus castig de cauza, desi la inceput nimeni nu le dadea vreo sansa.

Inca un sindrom

Nici vorba de asa ceva in demersurile externe ale Romaniei. Din contra, sindromul copiilor abandonati se accentueaza: apar depresii, tristeti (ne)justificate, senzatia de culpabilitate, iar actul repreze