La 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, trecea în eternitate, la Paris, marele sculptor Constantin Brâncuşi. De atunci au trecut aproape şase decenii, dar OMUL care a deschis căi nebătătorite în sculptura modernă a lumii este venerat peste tot în lume. Mai puţin decât s-ar cuveni în ţara lui, România, pe care a iubit-o cu toata fiinţa sa de „cobiliţar oltean” pentru care Hobiţa-Gorjului rămăsese un lucru sfânt!
O succintă „radiografie” a vieţii acestui ţăran filozof şi sculptor genial ne dezvăluie o personalitate cu totul ieşită din comun. Ca buzoian, m-am mândrit întotdeauna cu faptul că marele artist şi-a legat pentru eternitate numele său de cel al oraşului meu.
Trec peste „odiseea” monumentului funerar „Rugăciunea” din Cimitirul „Dumbrava” – Buzău, jefuit de câţiva ani de nemernici pentru care opera de artă nu reprezintă nimic, ci doar un mod de a face o afacere mai mult sau mai puţin bănoasă.
Despre cele întâmplate la Buzău în anul de graţie 1995 am publicat în cotidianul „Opinia” câteva episoade pe care le-am considerat şi le consider un îndreptăţit rechizitoriu la adresa celor care trebuiau să ocrotească şi să apere cu străşnicie valorile spirituale ale neamului nostru. Dar, unde iubire nu e, nimic nu e!
Acum, la 56 de ani de la trecerea marelui gorjan la cele veşnice, ne încumetăm să facem o scurtă incursiune în existenţa fabuloasă a acestui genial oltean.
Copilul nedorit, care a nemurit numele de Brâncuşi
Constantin Brâncuşi s-a născut la 21 februarie 1876 în satul Hobiţa, comuna Perşinari, judeţul Gorj. Părinţii săi erau Maria şi Radu Brâncuşi. Maria, ai cărei părinţi erau moşneni, a adus ca zestre o bucată de pământ care, în partea locului, se numea „curea”. Tatăl lui Constantin Brâncuşi mai fusese căsătorit înainte de Maria Diaconescu (numele de fată al mamei lui Constantin). Din prima căsători
